Cumpărasem, 
după clasa întâia, 
chiar la încheierea anului școlar, 
o broască de plastic, 
de la magazinul nostru, puntea 
de noutăți și de produse cu lumea.

În poiană, 
mama, Mița și alte femei 
de pe mahala 
stăteau de vorbă, 
așezate pe un covor de lână, 
întins pe iarbă.

M-am dus pe la spatele Miței, 
cu broasca pregătită de săritură — apăsasem 
pe dispozitiv, 
iar membrana moale de cauciuc, 
lipită de suportul alb de plastic tare, 
se desprindea lent, 
după care urma saltul copiei vietății acvatice. 
Imediat ce a sărit, 
nu știu dacă am reușit s-o sperii, 
dar m-am ales cu o stânjenire 
care m-a făcut 
să mă simt greu cât o casă de marcat.

— Îți arde să te joci, 
după ce ai luat doar mențiune!

Era glasul mamei, 
care pe mine însumi m-a speriat.

Mă gândeam cum să îndrept situația. 
Atunci, nu aveam cum, 
nu exista context, 
iar, 
până la cealaltă vacanță de vară,
mai era mult de învățat 
și eu știu ce note 
îmi va da învățătoarea cea exigentă?

Am tăcut și am șters-o englezește.

Multă vreme mi-a fost rușine 
de femeile de acolo, 
fiindcă aflaseră 
că nu luasem decât mențiune.

Dacă am fi noi înșine litere
și am trăi unul lângă altul
pe o foaie de hârtie,
ce ne-ar lipsi?

Pana unui scriitor inspirat
ne-ar așeza în spinări
diverse realități
și ni le-am purta unul de la altul.

Dar nu cred că ar avea sens.
N-am vedea mai departe
de umărul vecinului
din cuvântul pe care, împreună,
doar prin așezare,
l-am alcătui.

Am avea, desigur, deasupra,
în bolta camerei,
un Demiurg prezent,
care ne-ar străbate pe fiecare
cu privirea
și ne-ar citi pe toți
în direcția cărții lui.

Poate ne-ar da un brânci,
aplecat peste societatea noastră,
să ne chitim în frază.

Ne-am întina sufletul
cu puțină amărăciune,
cu puțină umilință,
de la înțepătura peniței
din care, precum în cataclisme,
ar năvăli peste noi
un râu de cerneală,

atunci când autorul
ar greși un iamb
sau un troheu.

Și ce s-ar întâmpla
cu semenii noștri —
litere într-o bucată de proză?

Cum le-ar mototoli patria
în mâinile lui autorul?

Dar pe o coală,
câți am fi aceeași literă?

Pe unii, e adevărat,
ne-ar poci.
Nu ne-ar nimeri la fel, 
de la caligrafie,
și am crede că suntem diferiți.

Dar ceilalți —
cei ai comunității „t”,
de pildă?

Unde ne-ar fi capul?

Poate ne-am simți
ca într-o iarnă
și ne-am face cu greu pârtie
în bocanci de cerneală neagră,

înaintând unii spre alții,
fără să știm
dacă suntem cuvinte
sau doar litere
care încă nu și-au găsit
locul în propoziție.