Luna a rămas uitată în apă. 
Dintr-o clipă în alta, 
aștept să abandonezi starea de grație,
am pregătit o propoziție săracă, fără complimente, 
care te va cuprinde; 
pe grumazul literelor, se va prăbuși părul tău blond.
Nu deplâng decât adevărul. Gura lui 
va fi astupată cu o pleată,
fața i se va deforma puțin de emoție, 
nu a fost niciodată atât de aproape de o femeie, 
s-a mulțumit să trăiască în subsolul paginii, 
un element modest, care se zbenguia cu fantasmele 
și mânca numai cerneală. Câteodată, 
din mila unui poet, 
se credea împărat și cerea să aibă recunoaștere 
în realitate, 
să se plece oamenii în fața lui.

Un fulg mai trist 
a căzut din penajul păsării mute. 
   

*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa: