În peisajul din pictură,
aș vrea să mă refugiez la propriu,
pe trunchiul de la poartă,
pe gânduri blânde să odihnesc,
să colind călare câmpul...
Ca în basmele copilăriei,
vizitiu să-mi fie Prichindel,
eu să nu-l văd, pentru a mă feri
de conversații mărunte și, în lumea lui,
să-i respect șansa de a rămâne erou,
în urechea stângă a calului să stea,
e treaba lui cum îi dă comanda.
Ca duh în culori,
voi uita de societatea care m-a pierdut,
obiect de metal, încărcat de rugină
și de praf.