O, Adame! striga din pom 
glasul lui Dumnezeu,
golul pe care l-ai lăsat în rai, 
l-am înfundat cu o bucată 
de stambă,
însă fără eficiență,
fiindcă vuietul lumii de jos 
a suflat-o imediat.

Odată cu izgonirea ta,
mai mulți sori s-au dislocat 
din locul lor din cosmos
și a trebuit, din nou, 
prin logos, materia să o repar. 

Am șters mucegaiul din cer. 

Inițial, 
peste gol, 
am fixat oglinzi,
însă,
de câte ori treceam,
în fugă, pe acolo, 
Mă întrezăream pe Mine
și Mie-Mi
Eu, 
Cel fără de cauză apărut, 
Îmi păream zămislit 
după chipul și asemănarea ta, 
Adam! 
Dintr-o mare părere de rău pentru tine, 
inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
iată unde Mă adusese gestul tău
necugetat, 
acela de a fi dat crezare unei vietăți fatale!

Dacă ar fi rămas golul în rai, 
s-ar fi văzut negura din sufletul Meu.
Toți eonii ar fi alergat la Mine -
așa este natura lor: să vindece! -,
pentru a depune, ca pe un foc, 
energia lor, peste rana Mea
și de unde, pe viitor, să mai aibă ei, 
adjuvanții Mei, 
putere să țină creația,
 sub veghe? 


(Va urma)

Soarele
a coborât din cer. 

Ciorile, 
când zboară în croncănituri, 
sparg liniștea,
de care s-au lăsat cuprinse, 
cât au stat țepene pe creangă. 

Toate frunzele s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față. 

Ramura,
vuind, cândva, a dragoste, 
a căzut în poteci.
Pe caldarâm, 
au rămas urme de sevă uscată. 

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 

Frunzele toate s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față,
și ai plecat. 

Ramura a căzut în poteci...

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 

O umbră a fost tăiată 
de o rază aspră.
Se va locui în lumina anotimpului, 
departe de perimetre, zidite 
în funcție de preferințe. 
Soarele își zgâlțâie papucii,
în colțul toamnei. 

Ciorile, 
în țipete proaste, 
sparg liniștea, 
de care se lăsaseră prinse, 
ca într-un insectar, 
muștele din casă. 

Vorbele, 
încropite pe seama dorului 
de materie,
a două năluci,
scrutează trecutul. 

Ne gândim la fotografii
din oraș,
că, odată cu aparatul, 
mintea lor însăși 
este bliț pentru omul vizat. 

Frunzele toate s-au prăvălit 
peste untul, abia desfăcut, 
din coș; numai o ferigă s-a așezat,
ca șoimul, 
pe umărul tău blând,
murmurându-ți ceva. 
Dintr-odată, 
te-ai pierdut în amintiri,
printre magaziile din față,
și ai plecat. 

Ramura a căzut în poteci...

Tristețea a înregistrat încă o victorie. 
 

Pentru tine, 
aș face orice,
m-aș da peste cap,
duminica, la horă, 
dar, mai cu seamă, 
azi,
aș veni sub nuc,
să-ți cânt din gură, 
ceea ce, demult, 
s-a întâmplat. 
Pe cuc l-aș întrece în glas. 

Pentru numele lui Dumnezeu, 
vreau să traduc versuri 
din opera milenară a lui Ovidius, 
umanist profund, 
cântând, atâtor generații, 
sfaturi în dragoste,
deși mintea mea fotografiază,
ca aparatul cu blitz, 
peisajul din om. 

Sper ca minunatele cercuri,
declanșate în lac, de piciorul tău alb, 
să se coacă în opera lui Mallarmé. 
Urmașii noștri vor regăsi cercurile rumene,
poleite de aurul pletelor tale, 
pe care le-ai desfăcut, din agrafe, 
dinaintea visării mele. 

Aș vrea să mă inviți la tine
și să nu mai sfârșești 
cu prezentările muzeului tău de suflet. 

Biblioteca albă din sufragerie
a strâns, în rafturi, cărțile care, 
prin țel, 
ți-au părut morale. 

Mai târziu, din volumele colecționate, 
ai lăsat să pornească, maiestuos, ca la paradă,
lungi șiruri despre prioritatea în viață. 

Mie, oaspetelui tău,
din perspectiva rațiunii reci,
semantica noțiunilor „obiectiv” și „prioritate”
mi s-a părut aceeași. 

Tu ai râs, 
ascunzându-ți fața în perdea
și ai pretextat că știi mai multe despre mine 
decât mama. 

Cu tremur în glas, 
îți cer: „Lasă, dinspre mare, 
oastea de îngeri,
să ofere delfinului aura curentă,
când ni-l va prezenta!”.