Ritual și formă în teatrul antic
de Dan Ionescu
Vasta exegeză pe care Corneliu Dumitriu o consacră Tragediei și comediei în Grecia antică (Editura Galați University Press) se întemeiază pe aserțiunea că a sonda originile teatrului elen înseamnă, în fapt, a descifra înseși fundamentele istoriei universale a genului dramatic. În această perioadă, se fixează tiparele esențiale, care au jalonat devenirea spectacolului de-a lungul veacurilor.
Lucrarea este alcătuită din opt capitole de analiză asupra destinului teatrului, de la originile civilizației europene până la apogeul său clasic. Sunt investigate succesiv: nașterea tragediei, autoritatea legislativă a lui Aristotel, precum și triada de bază — Eschil, magistrul primordiilor, Sofocle, arhetipul echilibrului premiat, și Euripide, precursorul modernității afective. O privire sintetică asupra formelor tragice și un studiu dedicat lui Aristofan, maestrul comediei, încheie acest parcurs critic. Exegeza este dublată de prezența textelor fundamentale, reproduse integral: Poetica lui Aristotel; Perșii, Prometeu înlănțuit și Orestia de Eschil; Antigona și Oedip rege de Sofocle; Medeea și Electra de Euripide. Comedia: Păsările, Lysistrata și Broaștele de Aristofan.
În istoria culturii, evoluția spectacolului nu se realizează prin acumulări întâmplătoare, ci prin fixarea unor tipare esențiale care, odată constituite, au funcționat ca modele durabile ale expresiei scenice. Aceste tipare despre legătura dintre om, lume și reprezentare sunt capabile să traverseze epoci și să se adapteze contextelor istorice, fără a-și pierde identitatea.
Primul dintre aceste șabloane este mimesisul, care nu trebuie înțeles ca o imitație servilă a realului. Lămurit teoretic de Aristotel și practicat exemplar de tragedia greacă, acest principiu a rămas activ până în teatrul modern, de la realismul secolului al XIX-lea până la versiunile contemporane. Chiar și în acele forme scenice, imune la convenția realistă sau care par să conteste verosimilul tradițional, mimesisul continuă să opereze sub o formă negativă ori distorsionată. Persistența mimesisului se dovedește a fi una dintre constantele artei spectacolului. Refuzul realului, atunci când apare, exprimă o formă de fidelitate paradoxală față de structura originară a reprezentării. Aristotel însuși conferă mimesisului o funcție constitutivă, transformându-l într-o lege internă a operei dramatice, prin care acțiunea dobândește valoare universală.
Al doilea tipar fundamental este catharsisul, conceput ca efect moral și emoțional al spectacolului asupra publicului. Deși sensul său a fost reinterpretat de-a lungul timpului, ideea purificării prin emoție — fie ea tragică, ironică sau comică — a rămas un parametru al experienței teatrale. De la tragedia antică la drama modernă și chiar la teatrul absurdului, spectacolul continuă să urmărească o formă de evaziune sau de clarificare a conștiinței privitorului.
Alt tipar esențial, luat în discuție de Corneliu Dumitriu, este dualitatea tragicului și comicului, stabilită în teatrul antic și transmisă ca schemă structurală a condiției umane. Departe de a funcționa exclusiv, cele două registre se interpătrund, generând forme hibride care definesc teatrul modern. Această sinteză, prezentă încă din opera lui Aristofan sau Euripide, s-a menținut ca o modalitate privilegiată de a exprima complexitatea existenței.
Autorul ne propune o incursiune de o înaltă ținută intelectuală în laboratorul teoretic al lui Aristotel, acolo unde conceptele de mimesis și catharsis au încetat să fie simple noțiuni estetice pentru a deveni legile organice ale operei dramatice. Prin această prismă a reprezentării, sunt reevaluate figurile monumentale ale lui Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan, în ale căror opere, geniul tragic și cel comic se contopesc într-o viziune totală asupra destinului omului, oferind posterității matricea nepieritoare a oricărei împliniri scenice.
În viziunea lui Corneliu Dumitriu, civilizația minoică reprezintă pragul întregii deveniri europene. Pe acest fundament, autorul grefează geneza actului teatral. El identifică, în efervescența ritualică a serbărilor dionisiace, însăși celula germinală a spectacolului de mai târziu: „Prima civilizație cunoscută a culturii europene a fost localizată în Creta, insulă situată la sud de regiunea Pelopones, din Grecia”; „Instituțiile cretane au fost socotite un model de organizare. Filosoful grec Platon a fost inspirat de aceste instituții atunci când a elaborat lucrarea Legile. Cetățenii insulei, ajunși la vârsta de 18 ani, depuneau un jurământ civic și erau acceptați la gimnaziu, unde se practica în special alergarea, erau obligați să se căsătorească, însă soția lor rămânea la proprii părinți până când tânărul era capabil să-și întrețină gospodăria singur”.
Într-un orizont cultural dominat de hegemonia genului tragic, Aristofan fundamentează în arealul elin specia comediei, configurând un mecanism estetic destinat sancționării prin resorturi ludice și satirice a carențelor de ordin etic și social ale cetății ateniene. Demersul său vizează, prin excelență, expunerea unor tipologii umane care marchează o derivă de la imperativele morale ale comunității: „Forma comediilor sale este aceea a unor fantezii alegorice prin care se prezentau principalele probleme ale vieții politice din acel timp. Protagoniștii pieselor purtau măști fantastice sau grotești de viespi, păsări sau broaște. Aceste comedii conțin o bogăție de amănunte greu de asimilat de către spectatorii din zilele noastre”.
Subsecvent examinării trăsăturilor intrinseci și a aportului inovator al fiecărui dramaturg menționat mai sus, cercetarea semnată de Corneliu Dumitriu înaintează practicienilor scenei — actori și regizori deopotrivă — un instrumentar analitic axat pe fișe de personaj structurate binar: autoreferențialitatea interpretativă („Ce spune personajul?”) – palier dedicat descifrării mecanismelor psihologice și a configurației mentale a protagonistului –, respectiv alteritatea și reflexivitatea („Ce spun alte personaje despre acesta?”) – dimensiuni care vizează receptarea și proiecția identității personajului în conștiința celorlalte instanțe dramatice. Prin această abordare, se facilitează trecerea de la exegeza teoretică la hermeneutica aplicată, esențială în procesul de construcție a rolului.
Prin amploarea documentării și rigoarea interpretativă, volumul Tragedia și comedia în Grecia antică se impune ca o lucrare de referință în studiul genezei teatrului european. Corneliu Dumitriu nu propune doar o reconstituire erudită a formelor dramatice eline, ci o lectură de adâncime asupra mecanismelor fondatoare ale spectacolului ca formă de expresie a condiției umane. În acest sens, cartea este și un prilej de reflecție asupra permanenței structurilor dramatice și asupra capacității lor de a traversa epoci, mentalități și forme artistice.