Atât de depărtată este vremea în care a trăit N. Olahus, încât mă aștept să fi trăit veacuri și nu cât îi este dat unui om obișnuit.
Față de eternitatea operei, el pare atât de mic, dintr-odată o surpriză în cutie, când tragi cu degetul s-o deschizi și din ea nu iese capul de balaur să te înghită, ci doar un șerpișor de lemn.
Așa resimt față de orice scriitor sau personalitate care și-a găsit locul în memoria mea - ca o statuie despre care aș crede că este sculptată în piatră și nu a fost o persoană vie, care, uite! Nichita Stănescu s-a dus între coloși la 50 de ani - un stâlp revigorat mereu de timp și nu erodat.
