Cât de îndepărtată
era luna aceasta
în vara trecută,

când mă plimbam
pe faleza de la Mamaia

și totuși
cât de adânc înfundat
în evenimentele consumate
rămâne
augustul de atunci.

Ești
ca într-o amforă a timpului,
cu două toarte:
viitorul
și trecutul.

Prezentul
îți este limpede,
îl locuiești
cu setea clipei de acum,

din care vrei
să obții dulceața,
oricare ar fi ea.

În glumă
puteai spune „Revelion”
și râsul venea sigur,

din rezonanța târzie
a unui cuvânt
rătăcit
în plină vară.

Pe faleză,
te confruntai
cu setea
sau cu arșița

soarelui urcat
pe blocurile
și vilele stațiunii,

ca un lunetist
așezat strategic,

care ne lua la țintă
spinările goale
și ne împușca neiertător 

cu focul concentrat
al razelor.

Încercai
să-ți amintești frigul,

dar nu reușeai
să-ți umpli
simțurile
cu el, 
precum nici acum, 
la minus nu știu câte grade, 
nu-ți dai seama 
cum e să fie ziua caldă...