Domnul străbate nemărginirea,
purtând luna, făclie veche de argint,
prin căile tăcute ale cerului înstelat.

Printre nenumăratele lumi care se rotesc sub ochiul veșniciei,
cel mai drag îi este pământul roditor,
unde muritorii își poartă zilele asemenea frunzelor
pe care vântul le ridică și le așterne la loc.
Nimic nu scapă lunii:
ea vede mările cu largi întinderi,
munții cu fruntea în nori,
cetățile oamenilor și cărările singuratice,
unde pașii răsună în ceasurile nopții.

Mai ales zăbovește luna
acolo unde inimile sunt lipsite de răutate,
pe lângă apele limpezi ca oglinda zeilor,
unde îndrăgostiții își șoptesc vorbe de taină,
iar timpul curge mai încet decât râurile.

Iar când raza lunii pătrunde în casa mea,
mă cuprinde o sfială asemenea aceleia
pe care o simte războinicul în fața unui zeu coborât printre oameni.
Atunci mă așez și scriu cele ce-mi spune inima,
precum aș fi fost surprins
săvârșind o faptă rânduită dintru începuturile lumii.

Dar adesea îmi este drag să cuget
la marea tăcere a cosmosului,
când Domnul își oprește umbletul prin văzduhuri,
iar cerul rămâne nemișcat și adânc,
fără urmă de pas divin,
fără foșnetul mantiei cerești.

Numai stelele veghează atunci,
nesfârșite și reci,
deasupra pământului,
iar noaptea își întinde împărăția
peste ape, peste munți și peste inimile oamenilor.

În contextul axiologic contemporan, caracterizat de o fluidizare a normelor și de o reconfigurare adesea doctrinară a ierarhiilor sociale, se constată o necesitate stringentă de reevaluare a modelelor arhetipale transgresive. Volumul Marianei Rânghilescu, intitulat Femei din „Biblie” în literatură (Editura LIMES, 2026), se poziționează în sfera recuperării și promovării vectorilor spirituali și culturali de factură tradițională.

Cartea adoptă o structură lexicografică, prezentând personalitățile în ordine alfabetică. Din punct de vedere tipologic, autoarea pendulează între portrete marcate de failibilitate ontologică și modele caracterizate de virtuți cardinale (fidelitatea doxologică, curajul soteriologic, patriotismul, smerenia, devotamentul, înțelepciunea și spiritul de jertfă). Prin reliefarea acestor atribute etice și spirituale, volumul fundamentează o paradigmă comportamentală axiologică, ilustrând modul în care credința își revendică un statut normativ în existența cotidiană a ecleziei.

Primul palier vizează o dimensiune antropologică și morală, concretizată în radiografierea ipostazelor feminine consacrate de textele sacre. Mariana Rânghilescu augmentează modul în care atribute fundamentale precum alteritatea conjugală, maternitatea, responsabilitatea pedagogică și vocația soteriologică ajută la stabilitatea psiho-socială a individului și a comunității. Al doilea palier, de factură strict teologică, repune în discuție textul scriptural prin prisma teofaniei și a providenței, cu insistență asupra cazurilor în care condiția feminină devine un instrument imanență-transcendență, prin care se manifestă lucrarea divină în istorie.

Secțiunea secundară a demersului analitic glisează dinspre hermeneutica biblică înspre comparatismul literar, iar meritul metodologic al cercetătoarei constă în consolidarea unei rețele intertextuale între canonul sacru și literatura clasică sau modernă. Analiza comparativă evidențiază dinamica dintre textul-sursă (revelația biblică) și textul-secundar (ficțiunea literară), oferind receptorului posibilitatea de a decoda mecanismele transpoziției estetice. Sunt puse în lumină mutațiile la nivel de conținut, contextualizarea istorică și inserțiile imaginative prin care diverși autori resemantizează episoadele scripturale.

Tranziția de la narațiunea episoadelor biblice în care evoluează aceste eroine la exegeza literaturii beletristice, care le-a asimilat și amplificat destinele, marchează o mutație stilistică evidentă. Aceasta presupune două niveluri distincte de receptare, determinate atât de competențele culturale, cât și de orizontul de așteptare al unor categorii de public diferențiate sociologic. Primul nivel, cu funcție formativ-didactică, se adresează unui public alcătuit din adolescenți și tineri, receptori ai formelor de parafrază și repovestire a textului biblic. Discursul este guvernat aici de o finalitate predominant pedagogică și moral-formativă. Accentul cade pe accesibilitatea limbajului și pe fixarea reperelor mitologiei religioase. Cel de-al doilea nivel se adresează unui public avizat, interesat de analiza comparativă și de receptarea critică a autorilor care au valorificat, reinterpretat și recontextualizat motivele și profilurile arhetipale provenite din textul sacru.

În cadrul panteonului de personaje feminine analizate, reperele cele mai recognoscibile pentru publicul autohton sunt, incontestabil, Dalila, Eva, Sara și Fecioara Maria.

Dalila este modelul axiomatic al alterității feminine perfide și al actului de trădare, un topos literar de largă circulație valorificat inclusiv în literatura română de Mihai Eminescu în Scrisoarea V: „Personajul Dalila intrigă și uimește în același timp. Și nu atât ea, cât relația pe care a avut-o cu Samson. Sfânta Scriptură o prezintă ca pe o femeie de moravuri ușoare, dar cu o înțelepciune diabolică. Provenit din ebraică, numele ei apare tradus atât ca flirt, cât și ca mistuitoare. Numele de Dalila a devenit sinonim cu trădare, cu femeia fatală care, prin influența ei periculoasă, poate prăbuși pe bărbații cei mai tari. Narațiunea biblică demonstrează că numele pe care îl poartă i se potrivește” (Dalila, trădătoarea). Profilul ei legendar și încărcătura simbolică aferentă se regăsesc în spațiul cultural universal, printre cele mai canonice receptări numărându-se tragedia de factură clasicizantă Samson Agonistes a marelui poet englez John Milton, opera omonimă Samson și Dalila, compusă de Camille Saint-Saëns, sau Cronica lui Flavius Josephus în lucrarea Antichități iudaice.

Prin selecția riguroasă a profirelor biblice și a operelor literare de referință, Mariana Rânghilescu structurează un demers de tip pedagogic, menit să stimuleze interesul hermeneutic față de macro-narativele care au conturat conștiința civilizației iudeo-creștine. Figurile feminine investigate ocupă roluri esențiale, adesea pivotare, în istoria poporului Israel (în perimetrul veterotestamentar) sau în iconomia mântuirii (în contextul neo-testamentar).

Un merit metodologic considerabil al lucrării rezidă în contextualizarea socio-culturală, istorică și geografică a fiecărui profil analizat. Dimensiunea monografică îndeplinește o funcție didactică imperativă, servind totodată ca instrument de împrospătare a memoriei culturale pentru publicul avizat. De asemenea, demersul este îmbogățit de aparatul filologic și etimologic aplicat onomasticii ebraice și traducerilor subsecvente, elemente care facilitează decodarea mentalităților specifice epocilor de referință.

Eva, arhetip inalterabil al feminității, se înfățișează drept o efigie deplin asimilată atât de panteonul scriitoricesc, cât și de conștiința profană. Mariana Rânghilescu analizează avatarurile și refracțiile acestei figuri mitice într-un corpus eterogen de texte, care include Antichitățile iudaice de Flavius Josephus, volumul de hermeneutică Marele cod. Biblia și literatura semnat de Northrop Frye, precum și poemul Eva de Lucian Blaga: „Poezia este ilustrativă pentru demitizare și remitizare poetică. Lucian Blaga demitizează, mitizând (Constantin Parfene). Personajele, instanțele lirice, trimit la arhetipurile specifice viziunii religioase asupra lumii, precum al Creatorului (Dumnezeu), al cuplului (Adam și Eva), al ispitei (șarpelui). Blaga selectează numai secvența în care șarpele, cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ (Facerea, 3:1), o ispitește pe Eva. Elementul nou introdus este învestirea șarpelui cu transmiterea unui dublu mesaj. Primul este rostit cu glas ce răsuna printre frunze ca un clopoțel de argint, al doilea e ,ceva ce nu se spune in scripturi” (Eva).

Sara, ipostaza arhetipală a fidelității conjugale și spirituale în calitate de soție a patriarhului Avram, este prezentată inițial în matca textului sacru, pentru ca ulterior investigația să urmărească recontextualizarea sa în proza istorică contemporană, un exemplu elocvent fiind romanul Sarah de Jill Eileen Smith: „Sarai este fiica lui Thara și sora de pe tată cu Avram și deopotrivă soția lui. Ei trăiau în Ur, un oraș prosper, plin de artizani și negustori. În acele vremuri, corăbiile negustorilor navigau pe apele și canalele fluviului Eufrat, aducând bunuri prețioase. Străzile înguste și întortocheate ale acestui oraș înfloritor forfoteau de viață. Este o femeie foarte frumoasă. Este cunoscută pentru marea ei credință, însă nu în zeul-lună venerat în Ur, zeu căruia locuitorii orașului i-au înălțat un turn. Sarai și Avram și-au clădit o căsnicie puternică, bazată pe respect, pe o bună comunicare și dorința de a rezolva împreună problemele dificile. Mai presus de toate, căsnicia lor se baza pe iubirea față de Dumnezeul lor” (Sara, prințesă).

În acord cu tradiția patristică, Maica Domnului este considerată drept „Noua Evă”, simbol al stării de grație. Autoarea o plasează inițial în vastul ansamblu soteriologic al textelor biblice, apoi realizează o amplă deschidere comparatistă spre marea literatură universală și națională. Exegeza urmărește transpunerea simbolică a figurii Mariei în repere canonice ale culturii scrise, precum: Divina Comedie (secțiunea Paradisul) de Dante Alighieri, Rugăciune către Maica Domnului (Ballade de prière à Notre-Dame) de François Villon și Rugăciune de Mihai Eminescu; romanul deconstructivist Evanghelia după Iisus Hristos de José Saramago.
​Prin vasta rețea de intertextualități, se evidențiază modul în care profilul Fecioarei Maria devine o prezență constantă și polivalentă în estetica literară universală. 

Orizontul cercetării se lărgește pentru a cuprinde o amplă galerie de personaje biblice trecute prin filtrul literaturii. Pe această vastă frescă, se profilează, rând pe rând, înțeleapta Abigail, sângeroasa Athalia, pătimașa Batșeba ori imperiala Estera, alături de prințesa Micol, de Rahab și de Rebeca, pentru a culmina cu acele tulburătoare întruchipări ale fastului și demoniei orientale reprezentate de Berenice, Irodiada și Salomeea.

Sub aspect metodologic, lucrarea se remarcă prin inserția unor secvențe de evaluare critică, plasate strategic la începutul sau la finalul fiecărui medalion monografic. În aceste secțiuni, Mariana Rânghilescu analizează raportul dintre text și context, evaluând totodată tehnicile narative și compoziționale utilizate de autorii selectați în transpunerea literară a tematicii sacre.

Stilul autoarei este caracterizat prin concizie, rigoare conceptuală și o structură sintactică accesibilă, calități care facilitează receptarea optimă a sintezelor biblice și literare. Un argument probatoriu al validității științifice a demersului îl constituie aparatul critic de la finalul fiecărui capitol; prezența bibliografiei specifice atestă nu doar obiectivitatea cercetării, dar oferă și repere documentare necesare unui parcurs de aprofundare analitică.

În concluzie, volumul se constituie într-un instrument de cercetare interdisciplinară de o reală utilitate: pe de o parte, stimulează studiul biblic avizat pentru specialiști, iar, pe de altă parte, reprezintă o propedeutică accesibilă pentru publicul larg dornic să se inițieze în hermeneutica Scripturii.

Din perspectiva genului literar, a ritmului narativ și a funcției sale recreative, volumul Marianei Rânghilescu prezintă evidente afinități cu Legendele Olimpului de Alexandru Mitru.  

​

Iubirea a înflorit precum măslinul
pe coasta bătută de vânturi a mării.
Stelele au început să joace în înalt,
ca fecioarele la sărbătorile din cetăți,
iar norii au prins a străluci
sub pașii nevăzuți ai zeilor.

Atunci am privit spre începuturile lumii
și am văzut hăul cel fără fund,
din care se nășteau pământul, marea
și bolta cu drumurile astrale.

L-am zărit chiar și pe Napoleon, 
stăpânitorul de oști,
umbra lui rătăcind prin câmpiile văzduhului,
căci războiul îi rămăsese neterminat în inimă,
așa cum multor eroi le rămâne
dorul de luptă după moarte.

Pietrele filosofale,
mai vechi decât cetățile oamenilor,
loveau fruntea soarelui de aur.
Ele măcinau vremea,
precum morile macină grâul roditor
și prefăceau vechile cuvinte ale păcii
în hrană pentru neamurile viitoare.

Atunci s-a petrecut o minune
cum nu se vede nici în palatele Olimpului.

Dinaintea noastră s-a deschis paradisul,
iar locul unde ședeam
a fost cuprins de o lumină blândă,
ca aceea care însoțește zorii
când Eos își ridică vălul de purpură
deasupra mării.

Inimile noastre băteau puternic,
bucuriile se revărsau fără număr,
ca valurile care se izbesc de țărm
sub suflarea lui Poseidon.

Nici aurul regilor,
nici podoabele eroilor,
nici darurile zeilor
nu puteau întrece acea strălucire.

Și iată că a venit Hristos,
blând și luminos,
ca un păstor coborât dintre stele.

El a privit spre noi
și a rostit numai două cuvinte:
„Sit amor!”.

„Cum să nu fie, Doamne?
Căci mai puternică decât sulița lui Ahile,
mai trainică decât zidurile Troiei,
mai lungă decât drumul corăbiilor peste mare
este dragostea care leagă două inimi.
Ea nu cunoaște înfrângere,
nu se teme de ani,
nu se pleacă înaintea morții,
ci merge, alături de om,
până la hotarul unde zeii și oamenii
își dau mâna în lumina veșniciei”...

Ți-am prins mâna, 
iar cerurile, 
unul după altul,
au început să se rotească în cercuri de lumină.
Și am văzut timpul încă nenăscut,
ghemuit în întunericul fără margini,
așteptând porunca prin care haosul
se preschimbă în ordine și cânt.

Umbrele marilor împărați treceau prin înalturi,
iar, între ele, zăream și pe Napoleon,
neliniștit încă de războaiele pământești,
ca armura care nu înțelege
că nicio victorie nu poate întrece
pacea dobândită în veșnicie.

Departe, pietrele filosofale,
asemenea unor astre căzute dintr-un cer mai vechi,
loveau fruntea soarelui,
iar din ciocnire, se nășteau scântei
care coborau asupra oamenilor
ca semințele geniului.

Ele măcinau în sine veacurile,
cum morile măcină grâul,
și prefăceau amintirile lumii
în făină pentru pâinea păcii.

Dar eu am lăsat mâna ta
și ne-am îmbrățișat atât de strâns, 
încât ne-am auzit oasele scrâșnind
și atunci vălul lucrurilor văzute
s-a desfăcut dinaintea noastră.

Paradisul și-a deschis porțile,
iar banca pe care ședeam
a fost atrasă în sus,
corabie luată de curentul unei ape cerești.

Inimile noastre s-au umplut de lumină
și fiecare bătaie a lor
era mai strălucitoare decât aurul,
mai limpede decât cristalul
și mai vie decât focul.

Lumina Lui Iisus întrecea orice slavă,
iar veșmântul Său părea țesut
din însăși strălucirea dimineții.
Și El a rostit numai atât:
„Fie iubire!”,
iar eu, 
asemenea unui pelerin
care pune întrebare în mijlocul viziunii lui,
am spus:
„Doamne, 
nu Tu ai aprins această flacără?
Nu Tu ai unit aceste două drumuri
care au străbătut ani și anotimpuri
spre aceeași întâlnire?”.

Sufletele fericite au aflat în înalt
că dragostea nu aparține vârstei
și nu îmbătrânește,
că orice legătură adevărată
este o treaptă pe scara luminii,
urcată împreună,
spre bucurie.

Am luat-o de mână
și în cer a început hora luminilor,
aceea pe care o conducea
Napoleon,
când vremea se zbătea încă să se nască
din hăul cosmic,
iar lui îi rămăsese pe pământ
neîncheiat războiul prusac.

O, pietrele filosofale
care loveau soarele în frunte
și făceau să țâșnească scântei
pentru fruntea mai multor generații de genii!
Ele înseși stăteau pe gânduri,
asemenea lui Socrate,
și măcinau, în adâncul lor,
vechile mesaje de pace din Antichitate.

Dar te-am strâns în brațe
și atunci,
dinaintea noastră,
s-a deschis paradisul.
El atrăgea spre sine banca pe care ședeam,
iar inimile noastre primeau bucurii
din propriul sine
nenumărate și mai strălucitoare
decât veșmintele lui Iisus.
Venise să binecuvânteze intimitatea noastră
cu doar două cuvinte:
„Fie iubire!”

Dar cum să nu fie?
L-am interpelat eu,
de la borna unei anumite vârste,
care nu credeam că legătura noastră
mai are nevoie de sprijin divin...