O, de-aș fi fost cu tine pe acel drum,
când pașii tăi m-ar fi dus spre plaiul
unde, copil fiind, ai cunoscut întâia dată lumea,
unde te-ai jucat sub pomii roditori
și te-ai ridicat pe vârfuri, asemenea unei tinere zeițe,
ca să ajungi la perele grele de rod.

Aș fi vrut să văd și albia aceea,
apa în care mama ta te-a scăldat,
apa care ți-a atins trupul cel dintâi
și a purtat, fără să știe,
taina începuturilor tale.

La fiecare pas te-aș fi cuprins în brațe
și te-aș fi ridicat către înaltul cerului,
până când fruntea ta ar fi atins
micul soare al camerei —becul care veghea deasupra noastră.
Și acolo ne-am fi oprit,
iar tu, cu glasul tău,
mi-ai fi arătat biblioteca.

Pe fereastra larg deschisă
ar fi intrat mirosul florilor,
ca un duh binevoitor trimis de zei,
și ne-ar fi învelit pe amândoi.
Pentru o clipă,

nările mele s-ar fi desprins de pielea ta,
pentru a primi în ele
și mireasma florilor
care crescuseră sub cerul copilăriei tale.

Am fi rămas apoi în curtea aceea,
curtea noastră,
ca doi călători ajunși, după multe furtuni,
într-o cetate zidită anume pentru ei.

Și zidurile ei ar fi fost atât de înalte
încât nicio săgeată n-ar fi cutezat să le atingă,
nici măcar una rătăcită prin văzduh,
care, înainte de a cădea,
s-ar fi oprit pe gânduri
privindu-ne de departe.

Iar eu m-aș fi așezat pe scaunul
de sub pomul oglindit în fântână.
Aș fi privit apa
și chipul tău în ea,
iar setea mea de tine
n-ar fi putut-o stinge
nici izvorul, nici ploaia,
nici marea cea fără de margini.

Te-am ales
ca pe o patrie pierdută și regăsită,
ca pe ținutul spre care,
după toate rătăcirile,
se întoarce corabia.