Când s-a lăsat peste glie tăcerea amurgului sacru, Cucul cel iute la zbor tăcu în pădurea umbroasă; Adânc se plecară spicele grele în lanul de grâu, Alături de macul cel roșu, podoabă a câmpului rodnic.
O, și din culmi se stârni o furtună cu nori ca de smoală, Grozav amenințătoare peste dealul cel înalt și pustiu; Vechiul cântăreț, greierele, își stinse atunci glasul firav, Iar frunzele falnicilor castani încremeniră sub cer.
Numai pe scara cotită, cioplită în piatră adâncă, Răsună foșnetul tainic al mândrului tău veșmânt. În odaia cuprinsă de umbre ardea lumânarea senină, Până ce mâna-ți divină, lucind ca argintul curat,
Îi stinse flacăra mică. Și-atunci peste întreaga zidire Căzu noaptea adâncă, fără de stele și fără vreo boare.
Încredințat-am tainele din minte celui ce-mi sta alături ca un frate, crezând că mână de ajutor îmi vine.
Cu vorbe dulci și întrebări uscate mi-a smuls din suflet tot ce am gândit, iar a doua zi, cu meșteșugate rostiri, mi-a spus dezinvolt și mulțumit: „Un mare plan am plăsmuit anume!”
Și-am recunoscut tot ce am zămislit, purtat de el ca propria-i renume. M-am tras 'napoi, scrâșnind în nepăsare, căci nu voiam să rabd un astfel de nume ce fură roada muncii la zi mare. Am tăcut lung, sperând că va simți paternitatea ideii ce-i aparține fiecăre, dar o durere grea începu a coborî ca un plumb rece pus pe inima mea, o întunecime ce nu se poate rosti. Căit de râvna ce din mine curgea, i-am lăsat drumul liber spre pierzare, să-și caute soarta cu cine va vrea. Iar eu, purtând drept pavăză prudența mare, îi văd și azi chipul încremenit: un duh al heirupismului, plin de mojica-i purtare.
Îl prețuia ca pe-un frate pe X, bărbatul cel viclean la minte. Inima-și deschise 'naintea-i și planurile-i mari de izbândă I le depănă cu credință; iar acela, urzind în tăcere, I-a ispitit cu meșteșug gândul, prefăcându-se dornic de sprijin. Însă când Eos cu degete roșii aprins-a zorii a doua zi, Venit-a X fără rușine și-a grăit cu trufie mare: „Ascultă-mă: plăsmuit-am în minte un proiect slăvit!” Și ascultându-l, viteazul recunoscu ale sale idei curat urzite, Pe care vicleanul le purta de parc-ar fi fost zămislite de dânsul. Încremenit-a de uimire și pasul înapoi și-a tras de îndată, Căci nu îndrăgea să-i fie răpită faima la lumina zilei. Tăcut-a dârz, așteptând ca acela să-și simtă greșeala Și dreptul de părinte al ideii să-i dea înapoi cu cinste. Dar o supărare întunecată și grea ca plumbul căzu peste inimă, O durere fără de grai, precum o piatră grea prăvălită în adâncuri. Atunci jurat-a în sine, căindu-se amarnic pentru vorbele date: Lăsa-va pe X să urmeze calea ce-o vrea, alături de oricine, Iar data viitoare, cu scutul prudenței își va păzi orice taină. Și-n ochii minții îi stăruia chipul aceluia, aprins de râvnă, Cu fruntea încruntată și purtarea necioplită a celor fără de Lege
Îi vorbești despre planurile tale, despre proiecte... Te descoase atent în timpul convorbirii, iar tu crezi că o face doar din dorința de a-ți da o mână de ajutor.
Peste puțin timp — chiar a doua zi —, vine la tine și îți spune dezinvolt: „M-am gândit să facem un proiect...”. Îți recunoști imediat propriile idei, însă el ți le expune de parcă întreaga inițiativă i-ar aparține.
Nu-ți vine să crezi... Dai înapoi, pentru că nu-ți convine să-ți fie furată ideea pe față. Refuzi să consimți, sperând că va înțelege și îți va recunoaște paternitatea proiectului.
Simți o dezamăgire atât de adâncă, încât nu o poți exprima în cuvinte: coboară, ca un lift de plumb, direct în inimă.
Regreți că ai fost atât de deschis. Data viitoare vei fi extrem de circumspect.
Trăsăturile lui sunt acum mai clare ca niciodată în mintea ta: îi vezi chipul concentrat și stilul heirupist, plin de o mojicie abia mascată.
îi deschizi ușa. îi întinzi proiectele ca pe niște hărți secrete, iar el te descoase atent, cu zâmbetul celui care pare că vrea doar să te ajute. a doua zi, e dezinvolt, își potrivește vocea și rostește apăsat: „m-am gândit să facem un proiect”. fără nicio ezitare. propria ta idee, livrată cu alt titlu de proprietate. dai înapoi. refuzi să semnezi tacit jaful ăsta pe față. taci, cu speranța absurdă că-și va da seama, că-ți va înapoia paternitatea visului. dar în piept se deșurubează ceva. o supărare fără nume coboară lent, ca un lift de plumb care se prăbușește în inimă. ce regret amar pentru fiecare cuvânt dăruit. îi lași drumul liber — să facă proiectul cu cine vrea. de azi, ferestrele tale se închid. în minte îți rămâne doar detaliul: fața lui concentrată, stilul heirupist, o mojicie brută pe care n-o mai poți uita.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
