Luna este ocupată de soare.
Trupele lui au mărșăluit pe suprafața ei,
până când i-au săpat cratere în trup.
Au rămas numai orbitele –
adânci, reci –,
în care poeții romantici
și-au așezat visurile
ca pe niște priviri întoarse spre început.

Coordonatele spațiale din cartea lui Immanuel Kant
străbat cosmosul ca niște spirite geometrice,
tăind marginea lucrurilor,
precum ar desena răni precise în întuneric;
doar îngerii tremură
la contactul cu linia pură.

Via Aurelia
își prelungește pietrele prin memorie,
atrăgând pașii celor deprinși doar cu deșertul,
cu orizontul fără umbre,
cu setea care învață mersul drept.

Vom asista la un experiment:
o naștere lentă de itinerarii.
Așteptăm să se desprindă din ninsoare
o cale nouă,
care să sugă la sânul alb al tăcerii
alte traiectorii,
mai adânci decât lumina
și mai fragile decât urma pe zăpadă.