Se înfoaie huhurezii în micimile zăpezii.
Pe răzor se înscrie prima brazdă.
Un pluton asmute calea pe un cățel de usturoi
să muște din mirosul risipit
prin trei, patru nori.

Totul se desfășura deja
conform programului nostru de vacanță:
chiar aspra scriere a destinului
nu ieșea din rânduri,
nu se întrerupea, speriată
de vreo șoaptă.

Cu vorbe dulci, pescuite
de-o limbă iscusită
din marea unei inimi,
te păstram — relicvă
a adolescenței mele —
într-o atmosferă de vrajă.

Aveam obiceiul să te confund
cu toate culorile verii
și, când trebuia, odată,
să te identific,
arătam cu siguranță
orizontul.

De la plecare,
n-am mai avut nimic
de spus nimănui.

Tuturor li s-a părut
că am transformat prietenia noastră
într-o poză,
dar tu știi
că asta e fals.

Antologia de față, semnată de Spiridon Popescu și dedicată fiicelor lui, Irina și Dora, este un studiu de caz relevant pentru fenomenul de circulație a operei literare în spațiul public. Volumul preia integral titlul poemului de referință, Doamne, dacă-mi ești prieten, o piesă lirică de notorietate care a generat o receptare deosebită în rândul interpreților de muzică folk și al actorilor de prestigiu. O etapă esențială în procesul de canonizare a textului o constituie rostirea magistrală a lui Florin Piersic.  

Ex-librisurile lui Horațiu Mălăele, marcate de un rafinament intelectual dublat de o ironie fină,  reprezintă contrapunctul critic și vizual la textul poetic.

Deseori, absența unei prietenii adevărate este deplânsă de către poeți, de la Horatius încoace. Este o tânguire care deprinde accentele unei fatalități metafizice. În această descendență a însingurării, se plasează și Spiridon Popescu, a cărui experiență interioară atinge pragul unei izolări absolute. Poetul se regăsește într-o solitudine radicală, părăsit până și de propriul ego — acel însoțitor fidel de odinioară, astăzi înstrăinat în urma unei discordii infime, însă iremediabile: „Dacă mă-ntrebi când m-am născut, de teamă / Să nu-ți răspund greșit, mai bine tac – / Cine mai știe astăzi cum îl cheamă /  Și-n ce zi s-a născut, și-n care veac? // Dacă mă-ntrebi ce prieteni am, mi-e greu / Să-ți dau răspunsul asta dintr-odată – / Aveam, până mai ieri, egoul meu, / Dar ne-am certat pentru-o nimica toată” (Dacă mă-ntrebi). Deși conștient că altruismul reprezintă expresia supremă a umanității și măsura nobleței noastre morale, autorul nu se pretinde a fi un spirit dezinteresat. Totuși, el posedă acea luciditate superioară care îi îngăduie să recunoască virtutea acolo unde alții nu văd decât o abstracțiune, fixând astfel, cu o melancolie riguroasă, distanța dintre idealul etic și fragilitatea condiției umane: „Dacă mă-ntrebi de-mi mai trăiesc părinții, / Ca din adâncul unui somn tresar – / Încă mai ară și-și respectă sfinții, / Deși citesc mai greu în calendar, // Dacă mă-ntrebi (o, nu mă rușina!…) / De-i mai ajut când văd că-s nevoiași, / Mă bâlbâi și mă scuz: nu pot scăpa, / Am foarte multă treabă la oraș”.

Biblioteca din Alexandria — acel nume care în conștiința veacurilor a devenit sinonimul funest al rugului — încetează de a mai fi doar o arhivă a memoriei universale, pentru a deveni amfiteatrul unei întâlniri de dragoste. Poetul își cenzurează pornirile înflăcărate, ca nu cumva propria-i pasiune, tradusă în cuvânt, să reediteze catastrofa antică. Este aici o estetică a precauției: teama de a nu stârni, printr-o invocație prea aprinsă, un nou incendiu nefast, însă tragicul se produce prin rostirea iremediabilă a propriului paroxism sentimental; un simplu „Te iubesc” devine scânteia care mistuie ființa iubită: „Îi dădusem întâlnire / În fața bibliotecii din Alexandria. (Era singuru’ loc din lume în care puteam să ajung / Fără să întreb.) / Când a sosit, inima ei era o flacără vie. / Am încercat să nu-i fac declarații de dragoste / Știam că aceste cuvinte, spuse din suflet, devin inflamabile” (Eseu despre incendiul din Alexandria). Dincolo de realitatea despărțirii mundane, poetul uzează de o sinecdocă a flăcării: dispariția femeii din viața lui este o oglindire a marelui incendiu cultural al Antichității, însă dimensiunea cea mai surprinzătoarea a acestui tablou rezidă în perspectiva divină. Dumnezeu Însuși apare aici cuprins de o amară căință, o autoflagelare a Demiurgului care-și vede năruite speranțele. L-a investit pe poet cu misiunea soteriologică de a rescrie manuscrisele pierdute, însă faptul nu s-a produs. Gestul lui Dumnezeu, care își dă cu pumnii în cap în fața acestei ratări, subliniază caracterul irevocabil al pierderii: biblioteca este mistuită din nou, dar, de această dată, de către declarația înflăcărată a poetului („Astăzi, Dumnezeu își dă cu pumnii în cap: / Am fost un naiv, mi-am afumat nimbul degeaba, / Am crezut că, dacă te salvez, vei rescrie biblioteca”).

În general, oamenii sunt interesați să afle dacă există o lume de apoi. În schimb, Spiridon Popescu își plasează interogația într-un timp auroral, de dinaintea întrupării. Poetul evocă un stadiu prenatal al ființei, o dimensiune a posibilităților pure, unde i s-ar fi îngăduit opțiunea între condiția umană și libertatea aeriană a păsării. Eșecul acestei nobile metamorfoze în pasăre se datorează, în viziunea lui, unei rețineri de ordin estetic și vital: o teamă în fața înălțimii vertiginoase a arborilor și bănuiala că, de la acea altitudine trufașă, cântecul său nu ar fi putut atinge sufletul umil al pământului. Distanța dintre vârful pomului și firul ierbii i s-a părut poetului o prăpastie de necuprins, capabilă să izoleze ecoul propriului cântec și să nu fie ascultat de către iarbă.

Astăzi însă, printr-o ironie a sorții ce amintește de accentele morale ale unei fabule de Vasile Militaru, autorul își plânge alegerea de odinioară. Constată, cu o amărăciune lucidă, că nici din postura de om cântecul său — această operă migălită în versuri — nu izbutește să cucerească auzul ierbii. Într-o răsturnare de o cruzime simbolică, iarba ignoră cadența spiritului în favoarea vitalității brute: pare a prefera asprimea boturilor de armăsari negri care o pasc. Revelația acestei concurențe implacabile între logos și instinct îl aruncă pe poet în cel mai devorator dintre regrete: acela de a fi ales umanitatea într-o lume în care spiritul rămâne, adesea, străin de natură.

Responsabilitatea pentru acele „bube și mucegaiuri” care macină țesătura lumii este strămutată, printr-o îndrăzneață negație a providenței, asupra Creatorului Însuși. În Scrisoare către Charles Baudelaire, Spiridon Popescu adoptă perspectiva reproșului metafizic și se raliază, printr-o afinitate electivă, spiritului damnat al marelui maestru francez. El vede în divinitate instanța supremă căreia i se poate imputa prezența neîngrădită a răului și a degradării materiei. Poetul coboară însă această revoltă din sferele abstracte în intimitatea cea mai fragilă a existenței: actul sărutului. Într-o notă de un realism aproape brutal, el își contemplă iubita, fiind gata să accepte despărțirea dintr-o rațiune de o prozaicitate frapantă — o simplă exigență a igienei bucale. Este aici o formă de asceză întoarsă pe dos, unde detaliul fiziologic devine barieră în calea absolutului în dragoste. În fața rănilor deschise ale lumii, micul disconfort al intimității pălește. Spiridon Popescu stabilește astfel o ierarhie a abjectului, în care eșecul igienei personale nu este decât o palidă oglindire a degradării cosmice, o picătură într-un potir plin de „flori ale răului” pe care Dumnezeu pare să le fi lăsat să înflorească fără nicio îngrădire: „Iubitei mele îi miroase gura, / Dacă o sărut mi-e rău o săptămână, / De-aceea poate-o las mereu să plece / Fără să-i spun c-aș vrea să mai rămână” (Scrisoare către Charles Baudelaire).

În acord cu starea de revoltă adresată maestrului parizian, Scrisoarea către George Bacovia se constituie ca un exercițiu de asceză spirituală. Se convoacă aici întregul cortegiu de semne ale descompunerii bacoviene — tristețea grea, de plumb, felinarele cu luciri agonice, agonia materiei — pentru a zămisli o epistolă a deznădejdii, o falsă corespondență pulsând de o autenticitate tragică.

Termenul-talisman, cuvântul „lacustră”, acea emblemă a izolării absolute și a scufundării în preistoric, este central. Totuși, printr-o mișcare de o prudență metafizică, poetul refuză să transcrie nemijlocit acest cuvânt în corpul poemului. Există în această omisiune voită o teamă sacră, o superstiție a spiritului care se teme de propria-i oglindire: teama că simpla așternere pe hârtie a semnului grafic ar putea declanșa un potop lăuntric, o invazie a „urâtului” și a singurătății iremediabile. Această reticență este măsura unei sensibilități exacerbate. Poetul se oprește pe pragul rostirii, conștient că anumite cuvinte posedă o forță de conjurare atât de mare, încât ar putea preschimba izolarea într-o claustrare definitivă. Spiridon Popescu preferă tăcerea tactică în fața abisului bacovian, alegând să sugereze prezența potopului tocmai prin absența numelui său, într-un gest de supremă apărare a echilibrului interior amenințat de disoluție: „Sunt mai bacovian ca tine, Doamne, / Tristețea-n mine umple-un vas mai mare, / Femeia care-mi cântă-i mai barbară / Decât femeia ta .i-n felinare / Lumina mi-e așa de slabă-ncât / Nu pot să scriu Lacustră, de urât” (Scrisoare către George Bacovia).

În prelungirea firească a spaimei bacoviene, poemul Alarmă de gradul zero se configurează ca o viziune apocaliptică de o rară intensitate, în care stihiile sunt dezlănțuite într-o furie oarbă. Se anunță o furtună cosmică, un cataclism de proporții demiurgice menit să prăbușească arborii și să surpe temeliile clădirilor, într-o tentativă de a șterge urma așezărilor omenești. Totuși, în mijlocul acestui vârtej devorator, o singură prezență rămâne intangibilă: cea a poetului. Suntem, în context, martorii unei forme paradoxale de grație, o imunitate acordată de zei, care, printr-o providență indirectă, dar implacabilă, au ridicat în jurul creatorului un zid de protecție metafizică. Punctul fix al acestui univers în derivă este pasărea așezată pe crucea poetului — o prezență care sfidează legile fizicii și ale avântului liric deopotrivă, o efigie a increatului, având greutatea stâncoasă și densitatea rece a satelitului selenar. Lipsită de facultatea cântecului și încremenită într-o tăcere minerală, această pasăre-monolit devine lestul care îl ancorează pe poet în fața neantului. Prin ea, se caută o greutate absolută, o stabilitate de piatră care refuză dislocarea. Este victoria tăcerii grele asupra zgomotului furtunii, un semn că, în fața pieirii universale, singura salvare rezidă în transformarea ființei într-un simbol de o densitate astrală, pe care niciun fenomen meteorologic, oricât de strașnic, nu-l mai poate clinti din rostul lui: „Se anunță o furtună mare – / Ba chiar mai mult: o pustiire. / Nu vor rămâne în picioare / Niciun copac, nicio clădire. // Cu toate astea, mi s-a spus / Că eu nu fi-voi afectat, / Că zeii vor lua măsuri – / Și,-ntr-adevăr, au și luat: // Să nu mi-o poată smulge vântul / Oricât de mare-ar fi furtuna, / Pe crucea mea s-a așezat / O pasăre mai grea ca luna”.  

În clipa fatală în care legătura mistică dintre creator și propria-i ascendență astrală este retezată, poetul părăsește regatul luminii pentru a rătăci, într-o oarbă și tragică tatonare, prin coridoarele tenebroase ale existenței. Această decuplare de la propria stea este un accident biografic, o prăbușire ontologică; este momentul în care fatumul își exercită tirania.
​Fără acea stea călăuzitoare — proiecție a geniului sau a harului divin — poetul este condamnat să iasă din fluxul viu al conștiinței contemporanilor săi. Se insinuează o perspectivă de o asprime suverană asupra posterității: uitarea nu este doar o simplă omisiune, dar și o pedeapsă seculară. Asemenea unui astru stins, care mai bântuie memoria cerului doar prin absență, poetul (însuși Macedonski își evalua propria-i perioadă de ignorare) este exilat într-o tăcere ce se întinde pe durata a o sută de ani. Această perioadă de un secol de umbră reprezintă purgatoriul necesar sau, poate, măsura implacabilă a unei literaturi care își cerne valorile prin sita timpului geologic. În viziunea lui Spiridon Popescu, ratarea întâlnirii cu propriul destin stelar nu atrage după sine o dispariție imediată, ci o lungă și solitară așteptare în anticamera istoriei, unde singura speranță rămâne o îndepărtată și incertă resurecție a memoriei colective: „Se scuturase filamentul poeziei / Sau avusese loc o decuplare de stea… / Ceva, oricum, să știi, se întâmplase, / Căci nu aveam nimic în preajma mea. // Și, cum mergeam așa, pe dibuite, / Cu-atâta beznă prinsă-n cingătoare, / De-odat-am auzit o bufnitură: / Căzusem, pentr-un secol, în uitare” (Și cum mergeam așa).  

În arhitectura lăuntrică a lui Spiridon Popescu, regăsim o interiorizare ce atinge cotele unui paroxism aproape hieratic. Poetul nu se mai mulțumește cu simpla reflecție a lumii; el își preschimbă propria ființă într-un receptacol al întregii amărăciuni cosmice. Se conturează astfel imaginea hipnotică a unui lac interior, alimentat neîncetat de afluenții triști ai lacrimilor lumii. În acest bazin al plânsului universal, individualitatea poetului se diluează pentru a deveni un depozit de mizericordie. Este o viziune de o gravitate suverană, în care poetul acceptă rolul de martor și stăvilar al jalei umane. Lacul său lăuntric este o arhivă a suferinței: „M-am aruncat în mine îmbrăcat, / Fără să știu ce lac adânc e-n mine – / Puteam fi tras la fund și înecat / De nu înotam, probabil, foarte bine. // Lacul acesta îmi părea ciudat, / Nu pricepeam deloc de unde vine; / Abia târziu aflai cum s-a format: / Plouase peste lume cu suspine. // Și, cum lăuntrul meu era mai jos / Decât lăuntrurile-nvecinate, / În el s-au adunat vijelios / Toate pâraiele învolburate” (Și cum lăuntrul meu). Astfel, prin această interiorizare totală, Spiridon Popescu reușește să fixeze efemerul suspin într-o permanență a spiritului, transformând efuziunea sentimentală într-un monument de o densă și rece frumusețe elegiacă. 

Este un volum care onorează tradiția sincretismului artelor, oferind cititorului o experiență estetică densă și multistratificată.