Aerul, își amintește zeul,
în acea dimineață
a pus lacrimi pe flori.

O anomalie s-a petrecut acolo:
senzațiile auditive au fost înlocuite
de cele vizuale.
Peștii își taie drum
în depărtarea apei.

Zvâcnetul lor, când se avântă
spre raza lunii,
rostogolește pe scara timpanului
forme.
Gândul prinde senzații tari,
le țintește,
se zbat în mâna reprezentării.

Zvâcnetul de pește, pe scara timpanului,
aruncă o formă de pește.
Gândul o prinde, o țintește,
o transformă.
Sunetul, în impact cu senzațiile,
se preschimbă în formă.

Cu o nesfârșită lună,
formele se hrănesc.

Un cap de chit se ridică peste valuri...
Ochii lunii
sunt parcă două bărci.