În Sala Albastră,
unde doar speranța este albastră,
îmi amintesc de studenție,
prin tinerii de față.
Stau lângă mine ca niște automate.
Un fir lăsat de mine —
un gând, o idee —
într-o sală de curs
le înnoadă mințile de a mea.
Fosta mea întrebare:
ce voi fi peste cinci ani?
îi apasă pe ei acum,
le îngreunează simțirea.
Mă uit spre d-l Dumi…
Am atâtea idei.
Le pot nota,
dar, în seara aceasta,
cu zăpadă ratată,
nu le pot bine ordona.
Scapă din gușa Creatorului
dâre…
Doamna tăcere de acolo
se întâlnește
cu mâțul
pe care adineauri l-am zărit
mieunând
pe coridorul lung.
Luna este ocupată de soare. Trupele lui au mărșăluit pe suprafața ei, până când i-au săpat cratere în trup. Au rămas numai orbitele – adânci, reci –, în care poeții romantici și-au așezat visurile ca pe niște priviri întoarse spre început.
Coordonatele spațiale din cartea lui Immanuel Kant străbat cosmosul ca niște spirite geometrice, tăind marginea lucrurilor, precum ar desena răni precise în întuneric; doar îngerii tremură la contactul cu linia pură.
Via Aurelia își prelungește pietrele prin memorie, atrăgând pașii celor deprinși doar cu deșertul, cu orizontul fără umbre, cu setea care învață mersul drept.
Vom asista la un experiment: o naștere lentă de itinerarii. Așteptăm să se desprindă din ninsoare o cale nouă, care să sugă la sânul alb al tăcerii alte traiectorii, mai adânci decât lumina și mai fragile decât urma pe zăpadă.
Luna este ocupată de soare. Trupele lui au mărșăluit pe suprafața ei, până când i-au făcut cratere în trup. În locul ochilor, i-au rămas numai orbitele, în care poeții romantici și-au așezat visurile ca pe niște priviri.
Coordonatele spațiale din cartea lui Kant treceau prin cosmos ca spirite, să-l taie, conform teoriei, pe margini — doar îngerii să tremure.
Via Aurelia atrage pașii africanilor învățați doar cu deșertul.
Vom asista la un experiment. Așteptăm să se nască un itinerariu care să sugă la sânul ninsorii noi traiectorii…
