În Sala Albastră,
unde doar speranța este albastră,
îmi amintesc de studenție,
prin tinerii de față.

Stau lângă mine ca niște automate.
Un fir lăsat de mine —
un gând, o idee —
într-o sală de curs
le înnoadă mințile de a mea.

Fosta mea întrebare:
ce voi fi peste cinci ani?
îi apasă pe ei acum,
le îngreunează simțirea.

Mă uit spre d-l Dumi…
Am atâtea idei.
Le pot nota,
dar, în seara aceasta,
cu zăpadă ratată,
nu le pot bine ordona.

Scapă din gușa Creatorului
dâre…

Doamna tăcere de acolo
se întâlnește
cu mâțul
pe care adineauri l-am zărit
mieunând
pe coridorul lung.