​era vară.
soarele tăia ziua în două, 
iar ulița se întindea lent, 
ca o turtă de ceară lăsată în arșiță. 

​întoarcerea ciobanilor nu era o transhumanță,
nu era ceasul marilor plecări, 
la noi în sat, Valea Crucii rămânea mănoasă... 

era numai un repaus de la târla din Banița. 

ciobanii veneau, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape atingând pământul;
iar pe măgarii fără călăreț atârnau cașurile albe,
din care zerul se scurgea, 
picătură cu picătură, 
în praful drumului.
 
​după ce alaiul se estompa,
în aer rămânea miros de lapte 
și de lână...

​rămânea și imaginea câinelui mic de târlă,
care alerga în cercuri, 
dornic să aducă în ordine oaia rătăcită —
cea despre care vorbea Iisus în Noul Testament.
spectatorii mai evlavioși, 
de-ar fi fost de față,
ar fi cerut pentru oaia întoarsă 
locul cel mai umbros din staul
și prima gură de apă proaspăt scoasă din fântână. 
​dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
erau doar ipoteze, 
scenarii suspendate.
adulții își vedeau de munci, 
la câmp sau prin gospodării. 

​la marginea drumului, 
ședeam doar noi, copiii.

ne opream o clipă din jocuri,
cât să facem loc turmei să treacă,
apoi ne reluam meciul de volei, 
purtați de energia vârstei...