Ultima zi a anului… Nu am nici nostalgii, nici extaz. Sunt plat din punct de vedere sentimental.

Aștept Concertul de Anul Nou de la Viena, pentru că la televizor va fi un amalgam de muzici.

În cosmos, nu va fi nimic nou, că trecem noi în alt an. Pământul se va roti la fel ca pe vremea lui Caesar…

Starea de somnolență îmi e spulberată de bătăile în tobe ale așa-zișilor colindători. O dau înainte cu „țac-țac, căpriță, țac!”. Sunt un stres prelungit. Anul trecut au forțat poarta și m-am trezit cu ei în curte. Am ieșit și le-am dat un ban. Acum, dacă vor fi la fel de insistenți, voi ieși cu spirtul după mine.

În drum spre Severin, soră-mea (la telefon):

Am vorbit cu Manuela (fiica vară-mii, n.m.). M-a sunat pe la 22,30. Deși aveam niște rapoarte de făcut, am discutat cu ea până la 00,30, după care mi-am finalizat rapoartele în jur de ora două. Mă doare capul de nu mai pot!

Ce a pățit, ieri, Manuela! A primit de la spital verigheta, cerceii și buletinul Otiliei. „Aura – îmi spunea plângând – îți dai seama că atât a rămas din mama? Am stat două ore la starea civilă să-mi dea actele. Niște murdari și întunecați la față și minte țipau la mine. M-au introdus într-o cameră de 2 /2 m și nici nu purtau mască. Dar știi că nu mă las! Ce aveți, domnule, de țipați așa la mine? Recunoașteți că ați avut covid? Normal că recunosc, dacă am avut! Mie îmi trebuie actele, pentru a-mi putea înmormânta mama! Aura, două ore am stat. I-au trecut zece diagnostice pe foaie. Eu am o memorie ieșită din comun. Că mama mă întreba cum iau numai zece la școală, pentru că nu stăteam prea mult să-mi învăț lecțiile pentru a doua zi. Uite ți le spun în ordine”. Într-adevăr (confirmă soră-mea), mi le-a menționat, în ordine, pe toate zece… „Cât mă costă formele de înmormântare? – 4400 de lei”.

În curte, pe seară, am aruncat în sus un ghemotoc de hârtie, care a lovit creanga pomului de care mai atârna un rod stafidit. Impactul a înviorat coroana și a doborât fructul. Picăturile de ploaie, stagnând ca muguri, reflectau lumina unui bec depărtat, părând steluțe pe boltă, din unghiul din care le contemplam.

Doar ce m-am trântit în șezlong și m-am văzut apelat de Liviu J. Între altele, mi-a povestit despre o cunoștință a lui, naș pentru peste treizeci de fini. Până în pandemie, nașul era vizitat în fiecare weekend de câte o pereche de fini: „Liviu, pandemia parcă a fost opera mea, pentru că altfel nu-mi puteam opri finii să mă viziteze”. Liviu își mai aduce aminte de Puiu Popescu, fondatorul ziarului „Observatorul” din Canada: „Am jucat fotbal cu el, când eu abia începeam liceul”… Fiindcă îi e teamă să mă viziteze (el mergând pe bicicletă), pe o porțiune din traseu fiind câini, Liviu mă cheamă pe la el. Are să-mi dea niste borcane de dulceață, sirop de dulceață (oare cum o fi?). „Nu e nevoie să ne întâlnim chiar la poartă, dacă ajungi în oraș, mă suni și vin eu cu bicicleta unde-mi spui”. După douăzeci și patru de minute, sfârșim conversația prin urări de bine.

Pe la jumătatea zilei, am ridicat RCA de la Alexandra, una dintre verișoarele mele; deține un birou de traduceri. Am întrebat-o de Gochan și m-am bucurat să aud că-i merge binișor restaurantul, mai ales acum când lumea a năvălit la propriu în supermarketul din vecinătate. Alexandra însăși este destul de ocupată în această perioadă, la serviciu, o mică dovadă fiind apariția unui tânăr cu telefonul lipit de ureche: la ora fixată, și-a ridicat actele traduse.

Apreciez ordinea exemplară care definește biroul, precum și cele două tablouri moderne, încadrabile în cubism.

După ce mi-am luat rămas-bun de la Alexandra, am urcat în mașină, dar, pe dinainte-mi, a venit Grig, băiat pasionat de mașini: „Numai cu 190 la oră am mers (se referea la Sedanul meu, pe care mi l-a adus de la București). Nimeni nu mi-a stat în față. Am depășit Mercedesuri etc. Trebuie să-i schimbați uleiul și plăcuțele de frână”. Între timp, se uită să-și comande, prin telefon, ciorbă de perișoare și piept de pui. Rememorăm amândoi situația în care, fără să știm, am evitat apropierea de un amic infectat cu virusul covid. „Ați văzut că eu stăteam la distanță”. Eu însumi sunt uluit de reacția noastră de atunci, parcă ne era dictată de către divinitate. Mă uit la Grig și încerc să-l compar cu el însuși cel de acum vreo douăzeci de ani, când îl pregăteam la gramatică. Avea umor și talent de imitator.

Cum-necum, mă despart și de Grig, dar rămân cu energia pozitivă a revederii cu el.

Acasă, am căutat o emisiune sau un film deconectant, însă nu este mai nimic demn de atenție la tv în această perioadă. Urmăresc, neavând ce altceva, un documentar despre Nordul sălbatic.

Am adormit cu ochii pe ciuhurezul care detectase un șoarece ieșit din lăcașul subteran.

Acum, am aflat că a murit Otilia, vara mea, din cauza virusului COVID-19. Avea 54 de ani.

Mama îmi spuse plângând că „Otilia s-a zbătut pe patul de spital, strigând să-i dea drumul acasă, pentru că are o mamă bătrână și bolnavă, de care trebuie să îngrijească”.

Acum, orele 19,30, am terminat convorbirea cu tanti Tanța, mama „bolnavă” a dragei mele verișoare: „Să vă feriți cât puteți, că uite nouă ce nenorocire ni s-a întâmplat!”.

În Ars amandi, poetul latin, Publius Ovidius Naso, își recunoștea imposibilitatea de a regăsi vorbe de alinare pentru o mamă îndurerată de pierderea fiului. Totuși, mi-am luat inima în dinți și am îngăimat: „Tanti Tanța, dacă am putea fugi de chin, am face-o, dar îndurăm, fiind pământeni… Gândiți-vă că, dacă v-ar vedea în jalea de acum, Otilia s-ar întrista”. „Ce să se mai întristeze, sărăcuța, de acolo de unde e!” – mi-a replicat. Încă o dată, mi-am dat seama: „Cu o mamă nu te pui și zeu de ai fi!”.

Otilia a fost renumită prin fumusețe. Avea părul ondulat, dantură sănătoasă, ochi negri și față albă. Poza ei de la nuntă a stat mult timp în vitrina aceluia care o fotografiase, în centrul Severinului.

Rămas bun, dragă verișoară! În sufletul meu, vei rămâne așa cum erai: senină, curajoasă, sufletistă, senzuală și o mare cititoare.

P.S.

Soră-mea:

„Ce o fi fost în sufletul ei, când și-a dat seama că pierde lupta pentru viață?”.

Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…

Sabin și Grig m-au sunat de mai multe ori, să vadă pe unde sunt. Mi-au transmis pe WhatsApp locația.

La magazinul IKEA, m-am întâlnit cu Sabin B., care m-a preluat și m-a dus la Hotelul Charter din Otopeni, zonă aflată în carantină. La intrarea în localitate, ne-a oprit un echipaj de poliție, căruia i-am înmânat declarația completată în prealabil. Sabin a completat-o direct pe telefon, sub ochii mirați ai polițistului. În fața hotelului, mi-am luat rămas bun de la Sabin (conducea mașina prietenei lui).

201 a fost camera mea, destul de bună, cu baie modernă (cabină cu jakuzzi). Am urmărit meciul Craiovei, dar, din cauza jocului slab al echipei, am preferat să discut cu băiatul de la recepție. Am stabilit să primesc micul dejun la pachet, să mă sune la ora 5 și să fie mașina deja pregătită, pentru a mă duce la aeroport (ca în filmele cu James Bond). Din acest film, am reținut secvența în care spionul, interpretat de Roger Moore, se bărbierea în baie, în timp ce un șarpe se apropia să-l muște; cu prezență de spirit, protagonistul îndreaptă către reptilă spray-ul, pe-al cărui jet îl aprinde cu bricheta. În sfârșit, James Bond a trecut proba curajului, ca Harap-Alb.

Temperatura în cameră era atât de bună, încât nu m-am mai gândit la faptul că este iarnă sau că este frig afară. Nu știu ce sistem au în ultima vreme la unele hoteluri, dar apa vine direct caldă la robinet sau în para de la duș, fără să mai aștepți să se potrivească. Am stat sub duș mai bine de o oră, după care m-am aruncat în pat, în speranța de a adormi. La cinci, eram deja în picioare, am răspuns la telefonul din cameră și m-am pregătit pe îndelete, atent să nu uit ceva și să-mi pun lucrurile in ordine. La recepție, aveam pachetul pus pe măsuță. L-am desfăcut: două sandviciuri, două cutiuțe de unt și o roșie. Leguma mi-a inspirat priveliști de vară. Avea un gust deosebit de bun și mi-am spus că pe viitor voi însoți și eu preparatele matinale cu o roșie. Mușcam din legumă cu pofta aceluia ce nu mai văzuse roșie în viața lui. De fapt, atât de dimineață nu prea văzusem. Aveam și o sticluță de apă plată, pe care, după ce am băut o gură, am plasat-o în rucsac. Șoferul mă aștepta în mașină. Pe drum, mi-a vorbit despre jobul lui, la o firmă de închiriat mașini. I-am lăsat bacșiș 10 lei.

Nu am stat prea mult în aeroport. Am întrebat la primul ghișeu despre zborul care mă interesa. Am rezolvat repede și m-am trezit la serviciul de securitate, acolo unde am pus rucsacul pe bandă. Un bărbat se dezechipase aproape de tot. Își scosese cureaua de la pantaloni, rămăsese în pulover. Eu nu m-am dedat unui astfel de zel și nici nu era nevoie. Banda s-a blocat, din cauza unei genți proeminente, mare cât un porc de Crăciun. Au uns geanta… Glumesc. S-a rezolvat în curând și bagajele și-au urmat calea, ca oamenii, destinul.

În avion, am ajuns printr-un tunel retractil. Avionul era lung cât un tren. Aveam aceleași loc, 31, precum în vară, în coada „zmeului”. Am întrebat-o pe stewardesă dacă îmi pot alege scaunul de la fereastră, de pe rândul celălalt: „Suntem puțini și trebuie să ne menținem locurile, pentru echilibrul aparatului”. M-am conformat. Lângă mine, s-a așezat un tânăr chelios. Scaunul din față a fost ocupat de o jupâniță cu accent moldovenesc, preocupată de telefon. Stewardesele ne-au distribuit niște declarații pe care trebuia să le completăm și să le semnăm. La aterizare, nu ni le-a cerut nimeni.

În aeroport (la destinație), nimeni nu găsea ieșirea. Aeroportul este ca un monstru cu multe capete. Tânărul, jupânița și o mamă cu un copil de vreo opt ani s-au grupat în jurul meu. Le-am câștigat încrederea prin întrebările adresate în stânga și în dreapta. Jupânița rămăsese fără baterie la telefon. O aștepta prietenul ei. I-am împrumutat telefonul meu să-l sune. Căra și o geantă destul de grea. Roamingul încă nu se activase. Eram și eu în vecinătatea panicii. Odată cu nimerirea unei ieșiri, toți cei patru ne-am despărțit. Fiul meu a reușit să mă sune și să-mi comunice locația. Ne-am întâlnit undeva afară, în preajma unei stații de autobuz. Când m-a revăzut, a surâs… Ne-am îndreptat înspre parcarea subterană, acolo unde-și parcase mașina. L-am regăsit mai înalt, tuns modern – părul mai înspre blond, cum i se schimba vara, în copilărie, din negru în blond. Pantalonii de trening, pe care îi cumpărase din România, păreau de promenadă, așa de bine îi veneau în asorteu cu geaca multicoloră. Coborând din lift, am reîntâlnit-o pe fata vorbind moldovenește. Încă își căuta prietenul. L-a sunat din nou de pe telefonul meu. Epuizată, mi-a înmânat mie aparatul să-i explic tontului pe unde ne aflăm. S-a așezat pe geantă, în dreptul barierei… Acolo am lăsat-o în așteptare.

Era o zi cu soare… Fiind în dreapta, am avut răgazul de a face fotografii. Am zărit ferme, case ca în povești. Într-un perimetru îngrădit, păștea o căprioară. Am observat și doi cai, alb și negru.

Nu am mai oprit decât în Germania, exact în locul în care astă-vară funcționa un McDonald’s și despre care scrisesem in precedentul jurnal. Acum, nu mai era decât o tejghea și o singură vânzătoare. Destul de trist. Astă-vară, apreciasem frenezia vânzătoarelor (de toate vârstele). În niciun Mc, nu văzusem femei cu părul alb precum acolo.

Calculatorul mașinii ne-a avertizat că trebuie să punem benzină. Pe waze, apărea o stație la o sută de kilometri distanță. Am căutat Shell, iar prima stație a mărcii figura la șase kilometri. Ne-am abătut de la autostradă. În dreapta, în marginea unui lan, era parcată o mașină. L-am întrebat pe șofer în engleză despre peco, dar nu a înțeles. Fiu-meu îmi spunea să ieșim cât mai repede din acel sătuc, pentru că suntem în Germania de Est și auzise numai lucruri aberante de la colegul lui, Mike. Eu îl contraziceam: „Nu mai există diferențe între Germania de Est și de Vest. S-au atenuat”.

La Praga, ne-am cazat la un hotel de patru stele, etajul al șaptelea. Am comandat prin telefon produse de la KFC, produse sub calitatea celor de la noi, iar cartofii cehi nu au niciun gust.

Dimineața, nu am mai stat la micul dejun, de teamă să nu depășim termenul de douăsprezece ore, cât ni se permitea să tranzităm etc. Mă și vedeam intrat în carantină.

Pe drum, a nins. Mașinile cu platformă (aduceau din Germania automobile SH) aveau numai numere de Ro.

Am oprit la o benzinărie, convinși că am intrat în Slovacia, dar de unde… Nu am mai băut nicio cafea, am urcat rapid în Jeep și am pornit din nou la drum. Cred că am și depășit termenul de douăsprezece ore, dar ce mai conta? Am avut emoții în Slovacia, la ghișeul de la care am achiziționat taxa de drum. Afirmația casierei: „Dobre, dobre!” m-a înseninat.

Cel mai greu trafic a fost de la Arad către casă. Pe un drum îngust, dacă ai în față două tiruri, cum ni s-a întâmplat nouă, întârzii incomensurabil de mult.

Pe un asemenea drum, am condus eu… În față, aveam o mașină care de vreo două-trei ori intrase pe contrasens. Când am depășit-o, am răsuflat ușurat.

Notă:

Încă o dată, mi s-a confirmat că datele de pe siteurile oficiale sunt discordante realității. Cei de la ambasade te pasează de la unul la altul, habar nu au. O pasă a fost către poliția de frontieră, care, cu voci groase, tot înspre serviciul de la ambasade te redireționează. În ce țară trăim? Funcționari cu bani mulți, pensionați devreme, pe care îi deranjezi dacă-i soliciți. Mersi!

Soarele anunță zilele de vară ale anului care vine. E forfotă în oraș, de câteva zile bune. Toți oamenii parcă s-au deșteptat deodată și au început să alerge înspre treburile lor. Senzația de oboseală a trăirii acestor „sărbători” se amplifică de la tot ceea ce acestea implică.

Încerc să-mi aduc aminte de ziua aceasta, de 24, a anului 1989, dar nu reușesc să-i mai recompun detaliile.

Înainte de 16 decembrie, când am intrat în prima gardă, am cules cu sufletul câteva episoade.

1. La depunerea jurământului, m-au asistat sora și părinții. În timp ce defilam, au strigat la mine. După momentul festiv, am mâncat din pachetul adus de acasă. Mă așteptam să apară și un văr al meu, la al cărui jurământ participasem cu doi ani înainte, tocmai în ideea de a veni și el la mine, dar nu s-a întâmplat. Și ce greu ajunsesem la el, la unitate! Am suportat aglomerația infernală din tren. Am stat în picioare, pe durata călătoriei. La destinație, de-abia m-am dat jos din tren.
2. Am mers la un meci de polo (singura dată). Căldura din sală mă reconforta și m-aș fi aruncat în apa din bazin. Am mai încurajat echipa locală (de la care primisem invitația).
3. Am trecut prin piețele din Timișoara, de Ziua Recoltei.

Primul zvon bun a fost că muncitorii de la fabrica de pâine (din Timișoara) s-au „înfrățit” cu armata. Culmea este că primul „ajutor” umanitar a venit din Ungaria, un tir cu pâini albe, imense. Starea mea interioară era alta, visam la călătorii senine în Occident.

Acum treizeci de ani, la Revoluție, eram la Timișoara, pe timpul serviciului militar. Păstrez un jurnal, însă nu-mi face plăcere să-l recitesc, pentru că mă duce în atmosfera aceea sumbră a evenimentelor. Cu puțin înainte de șaisprezece decembrie (când oamenii au început să iasă pe străzi, strigându-și nemulțumirea față de un regim închistat în timp și în concepție), am scris un poem intitulat Sfârșit de an (care a apărut în primul meu volum, Biblioteca într-o alocuțiune). Nu știu ce abilitate anticipativă am avut, dar încheierea desemna metaforic veridicitatea. Mă simt atașat de poem, mai mult decât oricărui fapt trăit în acea perioadă. Cred că versul final suna astfel: „Pendula stinge anul”.

Pe cincisprezece, ieșisem în oraș, cu permisie de câteva ore. Am fost la cinematograf (un film de comedie) și am mâncat o prăjitură, ce se mai găsea în vitrină, dintre acelea cu margarină. La întoarcerea la cazarmă, după ce am coborât din tramvai, am luat o plăcintă – gust bun, pe care-l țin minte.

Când a fugit Ceaușescu, eram în foișor, de gardă. Soldații își aruncau în sus căciulile, se îmbrățișau de bucurie. Irimescu, un camarad din Mangalia. poreclit Melcul, îmi făcea semn să cobor, insista, fiindcă ezitam, neavând voie să părăsesc foișorul. Până la urmă, am mers la el: „A fugit Ceaușescu!” – mi-a spus. Evident, nu l-am crezut, dar el se jura pe toți sfinții că este adevărat.

Pe seară, am așteptat să fiu înlocuit din gardă. Nu mai venea nimeni pentru schimb. Am rămas în post mai mult de șaisprezece ore. Dormeam de-a-n picioarelea, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, nici anterior, nici până astăzi. În câteva secunde, cât dura clipitul, visam. Purtam o luptă cu mine să mă dezemeticesc, între gesturile naturale de a clipi.

Din depărtare, dinspre stradă, se auzeau țipete și oameni strigând: „Vrem libertate!”, toate ca un puls.

În sala de aștepare…

Două fetițe, însoțite de mamă (care tot un fel de fetiță e), trec pe dinainte-mi. Cea mai mică abia merge și se împiedică ușor de gheata mea. E morocănoasă, trezită de dimineață, are o față rotundă, ochi mari (precum copiii din picturile lui Tonitza), părul prins în codiță verticală. Toate trei se așază pe banca din stânga, la o distanță socială corespunzătoare normelor pe care crainica le anunță iterativ  la difuzoare. Ce trist e totul la șase dimineața! Simt nevoia să-mi arunc ochii în telefon, parcă e mai multă viață pe site-uri. Ocolesc subiectele despre fotbal, din cauza eșecului de aseară al echipei favorite, dar mă bucur pentru Larisa Iordache, o gimnastă care zâmbește delicat.   

Fetița de adineauri se face auzită, din când în când: „Ma-ma!” (cum vociferează mecanic păpușile dotate cu mecanism de sunet și de mișcat ochii) – primul cuvânt răsună clar, însă celelalte abia se deslușesc, fiind rostite în șoaptă.   

Peste un rând, au apărut două femei corpolente, care au în grijă un băiețel de vreo șase ani. Deranjantă devine una dintre ele, care tușește gros, dând impresia că infectează aerul, cu toate că poartă mască. Pe banca din față, s-a așezat o tânără, picior peste picior. Îi văd numai buclele.

Afară, e încă întuneric. Nu-mi dau seama ce discerne băiețelul (care și-a tras gluga treningului pe cap) prin geam, fiindcă mai mult se vede reflexia celor dinăuntru, decât orice nălucă exterioară.  

De undeva din partea dreaptă, vine un huruit. Un bătrân înalt trage după el un troler minuscul. Are în minte să deranjeze, îl simt impertinent (pe bătrân, nu trolerul, care nu are nicio „vină” în ansamblu). În aceeași notă lentă a mersului, dă din gură o „jucărie stricată”, baba lui: „împachetată” în blănuri, își trece interlocutorul pe spicher. Între timp, un tânăr cu părul lung, prins în coadă, se chinuiește să citească din carte. Îmi este milă de el: se instalase confortabil pe banchetă, credea că va fi liniște de bibliotecă.

Nu se mai aude nimic, de vreo zece minute. Mă uit spre grupul de moșnegi (se adunaseră vreo două, trei cupluri – zburau împreună): dorm ca valizele. Dar telefonul, tot cel al vorbitoarei anterioare, sună și răsună. Un englez strigă: „Stop the phone!”. Nu există niciun stop: de acum, încep taclalele. Ce va fi lecturând tânărul din colț? Amestec de cuvinte pe foaie și de vorbe urcate ca ploșnițele în urechi.

Ca să mai omor din timp, merg să-mi cumpăr o gumă de mestecat.

(Va urma)

Cred că am suferit de covid în ianuarie, anul acesta. Era miercuri, mă îndreptam spre mașină și mi s-a făcut frig. Nu mă durea însă nimic: „Am febră?” – m-am întrebat. Ajuns acasă, m-am aruncat în pat, m-am acoperit cu trei plapume și abia peste trei zile m-am ridicat. Era 23 ianuarie (când a început calvarul). Pe bursierele televizorului apăreau primele știri despre pandemie. Nu aș fi făcut nimic altceva, decât să dorm. Printr-o asemenea stare, nu mai trecusem niciodată. Nu am mâncat nimic, dacă se întâmpla să mă dezvelesc la tălpi, mă lua iar cu frig și cu tremurat.

Cel mai rău îmi era când tușeam. Simțeam că se destructurează plămânii, aproape țipam când îmi venea să tușesc. Gripă sau răceală nu putea fi, pentru că nu aveam dureri de gât. După aceste trei zile de zăcut, l-am sunat pe Mihai Filip, regretatul meu amic, despre care aflasem că întâmpinase ceva asemănător: „Se rupeau toate în mine când tușeam” – îmi mărturisea. Cu acest punct comun urcam în mașinile despre care ne continuam discuția.

Când s-a decretat starea de urgență, l-am apelat pe medicul Herțog, să-l întreb despre covid: „Este un virus rezistent și extrem de transmisibil. A intrat în țară încă din noiembrie, anul trecut” – au fost cuvintele lui care s-au instalat precum pe o tablă în mintea mea.

Am ieșit extrem de slăbit din boală, dar îmi stătea bine. Toți mă complimentau, fără să fi cunoscut prețul transformării mele.

Am primit mesaj de Sf. Daniel, zi onomastică, pe care nu mi-am însușit-o până acum.

Reflectez la convorbirea cu Sandu B.:

– Doamna Ene a dereticat prin casă… În raftul de mijloc al bibliotecii, a dat peste o cheie enormă: „Cristina (fiica ei, medic rezident în prezent), de unde ai cheia aceasta?”. „Este cheia de la Bastilia (metonimie de tip argotic pentru un liceu – renumit pentru atmosfera severă – n.m.,D.I.). Dacă ai ști tu câți bani am făcut eu cu această cheie, furată portarului! Luam 10 lei să descui fiecărui elev care voia să chiulească”. Vezi, dacă scrii despre cheie, să scrii frumos, să nu o punem pe Cristina într-o situație ingrată.