În cameră, nimerisem, între alții, cu un băiat, pe nume Soare Claudiu (cred că așa îi era prenumele). Șaten, cu păr cârlionțat, cu dinți ușor de iepuraș, Soare scria o lirică de tip dadaist, oricum, destul de îndrăzneață. Era din Buzău. Am și corespondat, pentru puțin timp, după încheierea taberei.

Acum vreo zece ani, am dat de el pe Google: locuiește în Franța. I-am scris un mesaj pe email. Înainte de toate, l-am întrebat dacă el este acel Soare Claudiu din tabăra de la Victoria, din 1986. Și mi-a răspuns: „Îîî! Îîî!”. Atât ajunsese poetul în devenire, o monosilabă…. Mai puteam conversa ceva cu el? În coada acestui așa-zis răspuns, am regretat că am încercat să-l interpelez, fiindcă nu mai aveam pe cine. Scremutul său lingvistic a fost revelator pentru micimea care e.