Pe 29 august, 
eram la Râmnicu Sărat,
ieșeam pe stradă, 
atras de casele vechi, dar renovate.

Am mers și în parc, 
unde rămăseseră urmele unui eveniment sportiv,
o competiție de volei — tribune 
și teren de nisip cu fileu.
Pe margini, 
în spatele reclamelor care fâlfâiau,
se ascundeau copiii unii de alții.

Uneori, mă cuprindea melancolia,
fiindcă era cam ultima zi de vacanță.

M-am urcat pe trunchiul imens 
al unui copac secular,
doborât în dreptul unei curți.
În acele clipe, 
mă aflam pe o corabie,
aceasta era impresia pe care o aveam,
iar valurile mării, 
în imaginația mea, făceau spume
și pe Artemis o scoteau din adâncuri,
să-l caute pe Ahile.

Azi, la două luni distanță,
în alaiul zilelor,
a căror sosire era cauza melancoliei,
mi-aș mai dori 
să retrăiesc ziua aceea de sâmbătă.

Am deja experiența toamnei
care s-a instalat peste tot în parcuri
și, oricum, frunzele aveau să cadă
și fără ca eu să mă frământ
și să aspir la altă viață.

Când mai am astfel de trăiri,
voi încerca să mă desprind de aura lor
și să nu o port ca îngerii prin urbe.
Nu am decât o statură de om
care-și urmează destinul.