În parc, pe bancă, la soare (început de septembrie, 1987), stă un băiat cu mustață, scund și molcom. Facem cunoștință. E din Brașov și-l cheamă Flavius O.: „Stau la soare, pentru ultimele zile însorite” – mi se confesează.

Cu Flavius, care intenționa să dea examen la Facultatea de Litere, am purtat corespondență mai îndelungată, datorită motivului, formulat de el, că scrisorile dintre noi vor face parte, cândva, din istoria literaturii. Și dă-i și scrie, scrie și dă-i, despre lirică etc., precum protagoniștii din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Nu mai păstrez nicio foaie.

Prin 2010, l-am reperat pe Flavius, din întâmplare, pe Facebook. L-am întrebat ce mai face. Mi-a răspuns că este consilier juridic (parcă) la o firmă. Eu tot insistam să-mi trimită și mie vreun volum din ce a publicat sau măcar un poem din ce mai scrie… El se tot eschiva, până mi-am dat seama că nu are nici una, nici alta.

Mi-a revenit în minte fraza lui cu istoria literaturii etc., m-am înfrânat să o rostesc pentru el, pentru că vocea lui lirică pierise demult, poate odată cu ultimele raze ale toamnei din 1987…

Îl regăsisem eu pe rețea și voiam să-l fac poet, când, de fapt, poeții se nasc.