Vezi? Așa se amestecă literele în viață, 
cu obrăznicie! După ce au stat cuminți,
uitate într-un colț de pagină 
și s-au îndopat cu atâtea cerneluri, 
te înșfacă din stările sufletești,
târându-te prin carte 
și te lovesc de rândurile cele mai neașteptate. 

Literele se îngrașă cu zahărul pielii tale, 
cu adâncul ochilor, 
peste care piere acum orizontul 
și peste care albastrul trece. 
Pe urmă, așteaptă, 
subțiate fiind de pagini,
să se arunce în lume, cândva. 

Tu te vei degrada în carte, 
nicio minte nu te va mai reface 
așa cum ești astăzi.
Și, ca toate să fie crezute, 
nu zic: „Să nu mă ridic de la masa de scris!”, 
ci „acestea să fie verificate în plen, 
cu noi în cauză, de față!”. 

Faptul că scriu 
îmi dă putere 
sub presiunea nimicului să rezist
și proslăvesc subiectul și tema,
care din peniță și foaie se întrupă.
E nașterea simțirii mele,
care de oameni și de peisaje se prinde. 
 

Răsună pe vale
cântecul flăcăului, când ară.
Tovarășul de muncă însoțește melodia 
cu un fredonat din frunză.
Cântecul devine plin ca apa
și acoperă valea. 
Numai tropotul de cal 
izbește vibrația și o trimite 
să renască într-un tresăltat. 

În noapte, 
notez gânduri, 
dar, în invenție, 
nu mă apropii de imaginea adevărată,
pe care forțarea lor, totuși, 
o scoate la suprafață.