Te sărut acum destul de mult, 
pentru a nu crede mai târziu, eu sau tu, că ar mai fi fost loc 
de vreo mângâiere în clipele întâlnirii. 

În copac, mai multe ciori își fac de cap și nu prea, 
croncănind prin crengi, 
voioase în soarele acesta bleg de iarnă. 

Orice bucurie a revederii noastre
are o parte dureroasă pentru tine,
pe care încă nu o știu și nu o văd; o stăpânești 
cu istețul tău gând, 
însă inima îți suferă profund 
și bătaia ei iese în stradă ca o toartă de goarnă, 
spunând urechilor, care o aud,
tristețea înfundată, ca un sac în adânc. 

-Trec neapărat pe la tine! te asigur la telefon. 
Îmbrac haina achiziționată ieri  
și vreau să vezi cum îmi stă. 

Tot ce este în mintea mea 
au rememorat și alții. 

Pescărușul ca o părere - deasupra. 
E o splendoare atribuită de mulți nouă, 
celor de pe țărm, acum, în canicula generală din țară, 
dar să dau câteva telefoane, pentru a le transmite că se înșală, 
nu-mi este peste mână...
Abia aștept să mă arunc în valuri,
care sunt înalte ca zidul de mânăstire - 
era prima dorință pe care mi-am pus-o în mașină,
dar elanul îmi este tăiat de apa rece. 
Stau încremenit cu tălpile în apă. 
Unul singur este în mare, eu. 
Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor, 
trăirea mea și ceea ce mie îmi trece prin minte? 

Un monograf mi-a spus adineauri, acum vreo patru ore,
într-o conversație mai pe larg, despre un tablou vechi, 
care ar fi mai scump (cu figurine multe, estompate de vreme),
sau despre fotoliile donate Institutului de către G. Călinescu: 
-Cea mai mare realizare a mea este să conving lumea 
că traducerea capodoperei Divina Comedie reprezintă
cea mai însemnată operă a lui G. Coșbuc. 

Tablou am rămas! în adieri.