Am pozele încă în aparat și pe tabletă. 
Nu am pornirea să le arăt altcuiva,
pentru că nimeni, în lume, nu are inima ta. 

După susținerea tezei, te-aș fi sunat
și am plâns iar în mine.
Nu puteam auzi bucuria cea mai sinceră,
decât din gura ta, of! care, pierdută
în mormanul de pământ, 
se fărâmă și tace. 

De ce ai ieșit din casă? 
Ce te-a scos: nevoia fără nevoie
sau, cum spuneai tu 
despre Eminescu 
(când discutam despre cât de tânăr a murit), 
soarta?   
Așa ți-a fost dat ție?
Refuz! Nimic din ceea ce te caracteriza 
nu merita un sfârșit instant și
bulversant pentru mine, 
pe care nu-l realizez nici astăzi. 

Am nevoie de tine, vino! și arată nepoților, 
cu blândețea irepetabilă a ta, 
ce e bine să facă în viață.  

Mai devreme astăzi ca niciodată în vara aceasta,
am început lectura unei cărți de dragoste,
recomandate de cineva pe baza vreunei 
afinități cu personajele, 
am deschis fereastra și hohotul de lumină 
din gâtlejul soarelui m-a inspirat 
să tac. 

Bunicul stă în balansoar, 
ca sub povara unui fir de poveste,
nimic din ziua aceasta care a început, 
fără vreo poruncă de la cineva, 
nu-l apasă.

Două ochiuri de apă găzduiesc niște gâște albe,
ale căror pene zboară în mâinile așilor scrisului, 
ca niște condeie. 

Dacă voi scrie despre nestemate, 
strălucirea acestora va fi asimilată de firea 
mea? Se poate să mă reclădesc în poezie?

Copil, 
duceam în suflet atâtea visuri mari. 
Nu vedeam lumea, din cauza lor.

Amintirile pe care le am din adolescență,
când mă uimea 
amurgul cu lumina lui de lampă, 
vin peste mine.

O, pământ al depărtării, 
ars de îndoieli, 
te afirmi în versuri!