Pomul a dat drumul unei păsări,
de la piept.
A trăit iluzia
că va zbura, odată cu ea.
Pare că înainte ar fi murmurat:
„Am aripi!”.
O parte dintre frunze s-a revoltat,
amenințând cu plonjonul pe alei:
„Să nu creadă pomul nostru adierilor!”
- au pretextat. Altă parte (galbenă)
s-a pierdut pe calea ideii
că poate umbla pe străzi,
braț la braț,
cu persoanele
și a aterizat pe o pălărie de paie,
care a scuturat-o în odaie.
Îndrăgostiții au uitat,
în discuțiile lor,
luna aprinsă, până când
aceasta a ars.
Fumul a înnegrit trandafirii
din brațele mele.
Apostolul dă toga
unui copil, să o primească drept premiu,
pentru întreaga lui inocență.
Cerul își ține,
închisă în avioane,
amiaza.
Vântul serii a zburat peste pajiște
și a furat fărâma de fluturi,
pe care a proiectat-o în odaie,
pe când priveam fotografia miresei
din ramă.
Pomul ronțăia
din pământul cu multe ruine antice,
pentru a-și întări scoarța,
pentru eternitate.
O bucurie nevăzută vibra în seve,
întrucât săgețile timpului
se rupeau în trunchi.
Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii
pe creanga tinzând să migreze în lună,
doar l-ar menține în loc,
în mod perpetuu,
deși povestea dinainte a fructului
se putea afla din bumbi,
dar, pe scoarță, urcau amintiri,
purtate, în spate, de gângănii.
Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă,
în cortul de campanie,
și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
