Absurd este să intru la voi în sală
și să cred că, în fața mea, am trandafiri, nu oameni
și să vă întreb:
-Ce faceți, trandafirii mei?
-Așteptăm roua să ne învioreze.
-Ce v-a moleșit, în lăsarea serii?
-Mâinile grădinarului care ne-au pregătit
pentru vânzare; din experiența, primită prin sevă,
știam că, printr-un gest mai ferm,
ne va disloca din grădină, ca pe un poem
și, acum, ne dăm, liberi, ultimul parfum.
De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,
când vremea, în trecere, are poezia ei,
bătută pe stâlpi?
Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,
am avut curajul să-mi spun
că nu există fericire.
Mica îndoială în a crede aceasta
mă apropia de orice detaliu al străzii,
de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura
atât de mult, încât socoteam
că fericirea este viața de fiecare moment.
M-am uitat la pomii galbeni de pe drum
și inima a sărit de pe coarda comunului,
spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.
O, vremea! pe care secunda o definește
și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.
Vă jur, descendenți,
mărul acela ar fi căzut în iarba din paradis,
ca pieile șarpelui (care năpârlise, pe lângă noi,
în câteva rânduri)!
S-ar fi pierdut degeaba, precum raiul meu
pe acolo.
Primul fiu, care avea să dea țipăt pe un pământ pustiu,
l-am văzut răsfrânt în coaja mărului –
alt copil nu mai întrezărisem vreodată –
și m-a îndemnat, cu zâmbet, din leagănul de răsfrângeri,
să mușc din fruct.
Eva și-a presimțit pântecul împovărat.
Nu mai conta porunca.
Șarpele nu a fost decisiv cu nimic în hotărârea noastră.
Noi ne-am ales destinul
și ceea ce am pierdut nu a fost mai mult
decât prezența voastră.
Adio! mi-a spus umbra lui Adam.
O strig, o clipă în plus să mai stea,
ca pasărea în cuibul de primăvară.
Va căpăta vestmânt, o haină peste umbră
va cădea și eu o voi putea identifica.
Adio! ecoul a tresărit în cetini
și a doborât, dintre frunze, un glob sclipitor.
Cu brațele în aer, în timp ce s-a desprins de paradis,
l-am surprins pe înecatul Adam cu bucata de măr ce i-a rămas
în gât,
la ultima-i suflare în vestitul Eden.