Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor,

trăirea mea de acum?

Ce va fi contemporan vouă, din ce voi întreprinde eu, atunci?

O! mă gândesc la Eminescu – peste ce au căzut ochii lui,

pentru prima dată, la mare? Cum a înnodat sfârșitul valului

de al omului, în elegia Mai am un singur dor! Care-i va fi fost pornirea?

Ce este în croncănitul pescărușilor?

Se bucură de zbor sau nu-și mai dau seama,

fiindu-le natural? Au, totuși, veselia plutirii,

ca zmeul din pânză, un petic zburător.

Dacă fiecare om, întins pe mal,

ar lega, de piciorușele pescărușului,

săculețele de supărări,

l-ar doborî din zbor.

Marea mugește,

fiindcă nu reușește să ne dea afară din larg.

A te lăsa apăsat de valul înspumat,

riști să dai cu fruntea în fundul bronzat al unei doamne.

Dacă stă în picioare,

uitându-se după cearceaful ei alb,

tu, rostogolit de val, când scoți fața din mare,

lumii-i vei părea că femeii albe i te-ai închinat,

iar ei deloc nu i-a păsat!

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei final trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost un platou întins).

Este clipa visată de un an și, în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.

Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind pe ziare.

O pasăre aterizează la robinetul din grădină. Bea câte un strop,

se uită în sus, văzând, în reflexia apei stătute

în jurul țevii, altceva decât îi oferă priveliștea frontală

și nu-i face față. Se aruncă, într-o zvâcnire neașteptată,

spre căpățâna albă a unei cepe și rupe câte un fulg

sau ceva potrivit să-i aranjeze burta.

Acum, în timp ce scriu,

alta are în plisc niscaiva iarbă mai uscată

și o duce în piersic, sus, în cuibul populat de pui.

Uite cine face tranziția de la preocupările mele,

de a transcrie imagini în pagini,

la ale celor alte vietăți, furnica în zi mare! în viteză,

își caută hrana… I se pare că este însăși macaraua

încercând să ridice umbra paharului meu de sifon.

O albină cade pe terasă, dând din piciorușe,

ca o mașinărie fără a fi dreasă,

pentru a-și recăpăta cel puțin echilibrul

și reușește, în cele din urmă, zborul să-l dobândească.

Dar omul de ce nu a recâștigat paradisul?

Ce nu a mâncat albina – din ceea ce i-a fost interzis -,

ce post a ținut,

de la ce păcat s-a abstras,

pentru a putea, din nou, să ajungă la posibilitatea de zbor,

unicul ei rai?

Este mai merituoasă decât un școlar de prim rang?

Sub directoratul lui Ilie Dobrian, „Gazeta Școalei” consacră numerele 6-7-8 (din anul 1932), strânse într-un exemplar, personalității lui Ștefan Velovan, din cauza unui eveniment nefast, moartea acestuia. Primele pagini conțin Cuvântul funebru rostit la Caransebeș de I. Dobrian. Învățătorul Virgil Presură, care l-a cunoscut pe Ștefan Velovan „cu ocaziunea comemorării a 60 de ani de la înființarea Școlii Normale de învățători din Craiova”, scrie: „Ștefan Velovan a fost adus la Craiova prin decizia lui Titu Maiorescu”.

Florica I. Dumitrescu face o recenzie a lucrării Cunoștințe pregătitoare și mecanica psihologică de Ștefan Velovan. Al. Bălănescu scrie despre opera Pedagogia a aceluiași autor, evidențiind motoul: „Drumul în educație să meargă de la inteligență la inimă”.

Fragmente din creația propriu-zisă a lui Ștefan Velovan se regăsesc în șase pagini ale revistei profesionale „Gazeta Școalei” (pp. 52 – 58) și sunt din lucrarea acestuia, intitulată Felurile senzațiilor.