Trece-mă, viață, dintr-o stare într-alta,
dar fără să am cunoștință că ele mă urcă la cer.
Acolo, iubita mi-a arătat cu degetul
că ar fi îngeri. Și a avut dreptate.
De sus, de parcă orizontul ar fi fost despicat,
au venit spre mine aripi. În luciul lor,
pentru o clipă, ne-am întrezărit și noi împreună,
mirați că îngerii ne îndură imaginea,
netemându-se de afectarea sfințeniei lor.
Strig la poartă, după un coleg de clasă.
De pe cuibar,
sare o găină
și umbra ei s-a pitulat într-o… baltă,
în a cărei oglindă a mai nimerit și o gheată.
Pe cărările din lan,
merge luna în baston,
întrebată de gospodar:
-Nu ai obosit?
Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,
care așteaptă mâinile culegătorului
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile,
până în seară?
Caii dau din picioare în sat.
Lângă ei, țăranii spun vorbe,
cu mâinile prinse în căpăstru.
Îi urmăresc, uimit, din curte.
Sateliții merg molcom pe boltă.
Ies țăranii să măsoare din privire
pământul pe care îl au de lucrat.
Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea
și a cântat.
Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat,
cum rămâne o linie
pe copertă, de la șifonare.
O, printre pomii
care încă nu au înverzit,
pândiți, în starea lor, de frigul prezent,
o pasăre își face veacul,
trudind și ea la realitatea clipei,
cu o bătaie, în plus, de aripi.
Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,
vine în chiserul ager,
mânuit de gospodari,
vibrația de la zborul,
deșteptat în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan
și dusă peste arii…
Am legat de piciorușele ei o privire și eu,
ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,
de parii mucenicilor.
O, văpăile – cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț,
a stat, o iarnă întreagă, precum lava,
un coș de lumini,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce la cuib, în seară,
aducându-mi, din depărtare,
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,
ca pe mucava, tușa creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.
Întind mâinile în aer
și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob,
de unde ai fi privit în acel moment,
m-ai fi văzut pe mine, atașat discului solar
și atâta umbră, de la mine,
s-ar fi extins peste câmpuri
și peste șaua unui cal năzdrăvan.
Ca un Făt-Frumos aș fi aterizat în odaia ta,
cu bucăți de soare, pentru tine, în dar,
ca bijuterii fundamentale.
Aș fi revenit pe planetă,
cu un atribut de a privi, ca soarele
peste o seamă de lucruri,
a căror slabă vibrație se deplasa pe caldarâm ca melcul
și m-aș fi rostogolit în geamul tău,
în fiecare seară,
ca o mână de raze,
pe când m-aș fi aflat cu treabă, nu departe.