Cu surda-i ureche lipită de ață,

acul zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă.

Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă,

un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare,

ca motanul pregătit să răstoarne

pacea din mers.

Băiețașul cârpea de zor la o haină,

a lui sau a altcuiva?

A lui? Dacă este așa,

tristețea îi era parteneră, în a locui atât de sus,

cât să fi luat luna, s-o fi smuls locului

și s-o fi așezat, cusătură imensă, pe bietu-i căpătâi.

A altcuiva? Atunci, face un pustiu de bine.

Dar gestul de a expedia acul pe geam –

de la ce stare provine?

Inițial, când am auzit acul pe caldarâm,

m-am simțit ca peștele în apă,

mă uitam în sus, de vreun pescar –

acesta pe scaun șezând (în meditație)

și pregătind momeală.