Din caietele mele, anul MMXIV. Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei

Sunt pentru mine, azi, castanii viguroși,

un templu de minune

îmi pare strada,

aș vrea pe bancă să mă așez

și, în curând, pe foi să trec, în rânduri,

vraja.

E o peliculă de soare,

întinsă printre pomi,

în ramuri, stau cucii, pătrunși

de semeție. Jos, margaretele pe gânduri

s-au pitit, în calea papucilor mamei.

Un șut repede le-a trezit

din melancolie.

La masa din curte,

întinsă în umbră,

sub nuc,

se încing discuții pe loc,

în crengi, vremea veștejind

e un zgomot răgușit.

Din caietele mele, anul MMXIV. Priveliștea e nouă (Variantă)

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Din caietele mele, anul MMXIV. Priveliștea e nouă

Priveliștea e bună…

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi –

tot agățată de un cuier, în cer,

în care mai stau haine de-ale vreunui angel.

Oh, ce vedere bună! cu ea mă întorc în mine

și încă mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri.

Simțindu-ne reci,

pământul aducea, între noi,

pe gura vulcanului din zare,

jar.

Nu întrevedeam ideile de acum,

încercând să ne salte între stele.

În sufletul nostru,

mai adânc

trebuia căutată

simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Din caietele mele, anul MMXIV. Reconstituirea plutirii

Printre noi, zboară zeci de păsări…

Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.

Ar fi fost culmea să cad iar din zbor

în brațele cui nu am vrut să stau.

Păsările fără minte au purtat prea departe

coșul de nuiele,

în care am visat ca un pui,

depărtându-mă prea mult de sinele meu,

în care s-au însăilat melancoliile

întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.

În coșul, încrustat cu modele solare,

lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,

am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.

Când au văzut

că apucaseră să ducă în gheare lăcașul

unui exponent al altei specii,

păsările au dat drumul coșului,

înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,

vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.

Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea

și, astfel, m-am salvat de la destrămare –

am reconstituit pe cer strălucirea zborului.

„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,

când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –

a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase

și pe care l-au aflat din murmurul meu.