Aerul, își amintește zeul, în acea dimineață a pus lacrimi pe flori.
O anomalie s-a petrecut acolo: senzațiile auditive au fost înlocuite de cele vizuale. Peștii își taie drum în depărtarea apei.
Zvâcnetul lor, când se avântă spre raza lunii, rostogolește pe scara timpanului forme. Gândul prinde senzații tari, le țintește, se zbat în mâna reprezentării.
Zvâcnetul de pește, pe scara timpanului, aruncă o formă de pește. Gândul o prinde, o țintește, o transformă. Sunetul, în impact cu senzațiile, se preschimbă în formă.
Cu o nesfârșită lună, formele se hrănesc.
Un cap de chit se ridică peste valuri... Ochii lunii sunt parcă două bărci.