Pe cărările din lan, 
merge luna, în baston, 
întrebată de gospodar: 
-Nu ești sătulă să privești porumbul copt, 
care așteaptă mâinile culegătorului  
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile, 
până în seară? 
-Eu am întârziat în lan, 
tot pentru tine, 
ca să te văd 
și tu ai mereu ceva de reproșat!

Te sărut acum destul de mult, 
pentru nu a avea, mai târziu, impresia
că ar mai fi fost loc pentru vreo mângâiere,
în clipele întâlnirii. 

Orice revedere a noastră
are o parte întunecată pentru tine, 
pe care încă nu o știu; o stăpânești 
cu istețul tău gând,
însă inima îți suferă atât de intens!
Bătaia ei dureroasă 
iese ca o toartă de goarnă, 
spunând urechilor (care aud)
tristețea înfundată, ca într-un sac, 
în adânc...

Hai! în poiană, 
să ne învârtim 
pe lângă femeile care 
au ales, astăzi, să coasă. 
Am haină, 
ieri achiziționată, 
și vreau să vezi cum îmi stă.

Tămâioarele s-au înșirat...
Se plimbă, din floare în floare,
albina, până la ceasul cel mai întârziat.