„Aici înnoptăm!” a decis Eva. „Unde?” s-a asigurat Adam că nu i s-a părut ceea ce a auzit - era prima întrebare fatică de pe pământ; dacă de față ar fi fost un scrib, adus din viitor, în car, de către Dumnezeu, cu siguranță ar fi notat: „Ubi?”. Fiindcă istoria se grăbea - era o așezare iute a lucrurilor, dinaintea cuplului primordial - , dinozaurul s-a făcut, dintr-odată, schelet. „Aici!” Eva a repetat și s-a întins ca un gând în fostul cap de animal. „Fugi de acilea!” a îndemnat-o Adam, pe un ton popular. „Dragă”, femeia a continuat, „eu adorm, în curând, de obosită ce sunt. Uite! avem și obloane” - a mai afirmat, arătând cu mâna înspre colții dinozaurului, căruia, nu se știe prin ce efort surprinzător, i-a închis gura. S-a auzit un clămpănit, când dinte pe dinte a căzut. Adam a înlemnit. Din exterior, i s-a părut că dintele, cât un munte, s-a prăvălit peste Eva, însă era numai o iluzie, cum vor mai fi. (Va urma)