Femeia luase ea însăși poziția de drepți, auzind acest strigăt mai potrivit lui Ștefan cel Mare, decât unui gânditor, însă Diogene se deșteptase ca dintr-o visare: „Hm!”, chiar el își spunea, „unde poate duce simpla confuzie. Eu, conducător, ea, ascultător... Oh! Vremuri patriarhale, care nu-mi convin”. „Preia frâiele!” și-a continuat Diogene monologul, de data aceasta, rostit tare, „Preia frâiele, femeie, și hai să-mi povestești despre nopțile care-ți trec pe dinainte ca niște vehicule de luptă romane!”. „Azi-noapte”, începe femeia, „am văzut luna - bântuia pe cer într-o sanie, trasă de caii zăpezii stingheri”. (Va urma)