Transpir, mergând pe stradă.
Soarele nu mai are nicio însemnătate pentru mine,
pentru că m-a prins oboseala.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.
Strig la poartă, după un coleg de clasă.
Ca niște bănuți de aur
zornăie glasul gâștelor.
-Hai să dansăm! aud o fetiță,
ieșită, pe poarta deschisă, în stradă.
Ca o petală îmi tremură în mână.
Cu surda-i ureche, lipită de ață,
un ac de cusut zăcea,
aproape neștiut,
într-un ochi de apă.
Și-a făcut apariția,
la geamul de la mansardă,
un băiețaș, al cărui degetar
sclipea în soare,
în timp ce o mâță, pe burlan,
își executa numărul de acrobație,
cu mare înverșunare.
Totdeauna, în sat,
m-a încântat noaptea de vară.
Așezat pe scaunul de aluminiu,
cu pânză de husă,
mă uitam la pomii în care nicio frunză
nu fremăta
și la umilele găini urcând,
una câte una,
pe ramurile prunului.
Acolo, tata proptise, de trunchiul bătrân,
scări ușoare de nuiele.
Când vedeam frunzele cum stau
atât de țepene în creangă,
mă gândeam la pastelul de vară
al lui I. H. Rădulescu și mă uimeam
de cât de mare dreptate avea poetul!
În aer, nimic nu se mișca,
doar sufletul în oameni mai palpita.
O, printre pomii care nu au înverzit,
pândiți, în starea lor, de frigul
încă prezent,
o pasăre își face veacul.
Cuișoarele pătrund mai adânc în garduri,
vine în patentul ager,
mânuit de gospodari,
vibrația de la avântul,
trezit în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rândul ei, cuprinsă în brațe
de propriu-i zbor și dusă peste arii.
Am legat o privire de piciorușele ei,
ca să-mi arunc ochii peste pământul,
bătut, în februarie, de parii mucenicilor
și văpăile cum se aud urcând!
Iarna întreagă,
un coș de lumini a stat îngropat în țărână,
veghind la rădăcinile pomilor -
să nu fie înghețate de zăpadă.
Ies țăranii să măsoare la pas
hectarul pe care-l au de lucrat.
Inima le este veselă.
Mergeau, în ritm interior,
peste coline,
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat,
cum rămâne o linie pe copertă,
de la șifonare.
Caii dau din picioare în sat.
Lângă ei, flăcăii spun vorbe,
cu mâinile prinse în căpăstru.
Sateliții merg molcom pe boltă.
Îi urmăresc, uimit, din curte.
Aștept ca, în locul lor,
să apară un ochi de înger solitar.
Spre seară, pasărea se întoarce la cuib
și îmi aduce, din depărtare,
priveliștea de mai sus,
înscrisă, în creierul ei abil,
ca pe mucava, tușa creionului chimic.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”