Tristețile care bat dinspre lucruri,
anunțând toamna,  
reușesc să preschimbe  
în galben
culoarea orizontului. 

Pomul a dat drumul unei păsări, 
de la piept. 
A trăit iluzia 
că va zbura, odată cu ea. 
Pare că înainte ar fi murmurat:
„Am aripi!”.
O parte dintre frunze s-a revoltat,
amenințând cu plonjonul pe alei: 
„Să nu creadă pomul nostru adierilor!”
- au pretextat. Altă parte (galbenă)
s-a pierdut pe calea ideii 
că poate umbla pe străzi, 
braț la braț, 
cu persoanele 
și a aterizat pe o pălărie de paie, 
care a scuturat-o în odaie.    

Îndrăgostiții au uitat, 
în discuțiile lor, 
luna aprinsă, până când 
aceasta a ars. 
Fumul a înnegrit trandafirii 
din brațele mele. 

Apostolul dă toga
unui copil, să o primească drept premiu,
pentru întreaga lui inocență. 

Cerul își ține,
închisă în avioane, 
amiaza. 

Vântul serii a zburat peste pajiște
și a furat fărâma de fluturi,
pe care a proiectat-o în odaie, 
pe când priveam fotografia miresei 
din ramă. 

Pomul ronțăia 
din pământul cu multe ruine antice,
pentru a-și întări scoarța, 
pentru eternitate. 
O bucurie nevăzută vibra în seve, 
întrucât săgețile timpului 
se rupeau în trunchi. 

Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii 
pe creanga tinzând să migreze în lună, 
doar l-ar menține în loc, 
în mod perpetuu, 
deși povestea dinainte a fructului 
se putea afla din bumbi, 
dar, pe scoarță, urcau amintiri, 
purtate, în spate, de gângănii.

Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă,
în cortul de campanie, 
și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.