Dar, Doamne, Adam a îngăimat, de ce nu ai scos din rădăcini pomul interzis și pe mine să mă fi păstrat în rai, în locul vegetalului - deja dobândisem cunoștința binelui și a răului; gura mea însăși ar fi fost un copac vorbitor. Îngerii Tăi, secătuiți de învățăturile pe care le-au tot dezbătut, tolăniți în iarba verde și moale, la umbră dulce, ar fi venit la mine; inspirat și adăpat de seva pomului, le-aș fi perpetuat orizontul de cunoștințe, de știință integrală. Nici nu ar fi fost nevoie ca ei să-și abandoneze dialogul din locul în care l-au început, ca pe o masă, bogat spirituală, puteam eu veni la ei și le-aș fi vorbit îndelung, pe limba fiecăruia. Deși aș fi fost singurul alergător prin Eden, nu aș fi resimțit deloc oboseala, față de ceea ce-mi pățesc picioarele, astăzi, aici, pe pământ. Aș fi fost fericit, într-o odihnă veșnică. Energia deplasării, neîntreruptă în zborul către pomul cunoașterii, i-ar fi făcut pe îngeri mai oameni decât mine, lumina conservată - le-aș fi luat drumurile din picioare, Doamne! - i-ar fi umflat și înălțat, ca pe baloane. Niște îngeri grași... De aceea, m-ai sacrificat pe mine, pentru a rămâne îngerii Tăi supli și vivace?
