În fiecare zi, 
trăiesc impresii noi.
Viața e o peliculă 
pe care de abia o mai surprind,
ca un pârâu la vale...

Mă întrebi despre viață
și nu știu ce să-ți răspund.
Încet, te refaci în cristalul zilei.
Sunetul străzii intră pe uși.

„Hai și în alte viziuni!”, m-ai îndemna,
iar dialogul ar deveni șocant.

De două ori aducem felinarul lângă pat
ca să vedem:
pâlpâirea e sporită de uimirea sorții
care i-a atins pe cei doi ducați
din mâna locotenentului de rând.

Refuzăm lecturi, 
al căror timp se consumă acum.
Ne-am îndepărtat de sensul adevărat.
Întotdeauna mi se pare că, 
între mine și zeu,
zace o poartă.

Nu am cuvântul-cheie
ca să ajung la splendori.
Murmur a nemulțumire.
Închei discuția.

Încerc să deșurubez din sefeuri
o treaptă de navă.

Se cade în melancolie.

Acolo, la terasă,
o stare de comunicare
distruge carte după carte.
Vinul se trezește în pahare.

Pasărea este un semn
care se cere descifrat
de vorbirea noastră.

În ceruri, îngerii joacă fotbal,
iar un centru-înaintaș
șutase mingea în bară.

Vibrațiile s-au prelungit până pe pământ
și au fost înscrise într-un fel de trai,
de mâna providenței.

Țineți-vă respirația!
Era doar încălzirea.

Structura umană duce
mai multe cutremure,
însă de soi.

Aripile depărtării
practicau pe atunci atletismul:
la șuieratul alienării hibernale
sprintau pe visări,
pe coridoare lungi,
de o sută de metri.

Nu se mirau 
când tristețea
mă prindea de paltonul vesel.

Socoteau util
să mă prăbușesc.

Non recorder unde ceciderim, 
sed unde surrexerim. 

Dacă ar fi să mă refer la inimă, 
aș spune că, 
trăind prin ea, 
sunt de mai multe ori captiv.
Întâi, 
pentru că existența mea se consumă tenebros,
între o zi frumoasă fugind pe lângă ferestre
și ecranul televizorului.

Apoi, 
trăind pe deplin lumea filmelor,
împărtășesc drama și fericirea personajelor.

În al treilea rând, 
refugiat în inimă
ca într-o ultimă celulă mai puțin plicticoasă,
descopăr impulsuri frânte de tristeți
așezate în vene,
de parcă s-ar deschide o carte nouă.

Și iar mă apuc să o citesc.

Volens-nolens ajung la Cleanov,
nume sârbesc, din câte se pare.

Mă afund într-o tristețe rurală,
dar și în zgomotele din ogradă.

O vagă impresie de trecut
se tolănește în fân;
deasupra, calul
tocește senzații rămase din vară.

Vrăbii zgribulite se ridică pe rând,
moara, cu vuietul ei,
se agață de crâng,
antene-n văzduh...

Mă gândesc să-mi reprim ticurile verbale, 
deprinse în dialogurile condescendente 
cu bătrânii fără orizont,
dar bine puși în funcții.

Verticalitatea nu rezistă
într-o prelungită dorință de a fi afabil.
Majoritatea vetustă, la pândă,
surprinde tot ceea ce afirmi
despre ordine și restructurare socială.

Revin la amintiri, deși Hegel declară
faptul decădere spirituală.
Nu mă înfrâng
să descopăr idolii aciuați în temple.

Mă întreb care e fericirea în viață.
Dacă ar fi să recurg la o comparație, aș spune:
zecele e al Domnului.

Alte analogii nu mai găsesc,
din pricina unei compensații implacabile
care te ține într-un dubiu constant.
Atunci descoperi dualitatea firii:
ar zburda spre tot ce e tentant,
dar gândul de a crea pentru posteritate
o ancorează în singurătate.

Vreau să inventez 
o nouă soartă pentru personaje,
dar dacă notațiile mele sunt avion supersonic
și nu sunt eu pasager?

Imaginea celui pus la zid
pentru păcatul de a fi strigat „Ura!”
în fața tărâmului visat
îmi hărțuiește privirea.

Dacă personajul n-ar fi avut puterea
de a se salva din starea
pe care i-am fixat-o în spinare
ca pe un sac de oale,
încercarea lui nu ar fi avut niciun rezultat.