Părinte, 
se adresează Diogene aceluia care încearcă 
să vorbească despre zei și religie
oricui îi iese în cale, 
dar, adeseori, nimerind cu bâta în baltă, 
bănuiala ta este vinovată...
Când femeia a intrat în aulă, 
este adevărat: mă aflam singur 
și mă ridicasem să merg la atelierul de sticlărie, 
dar ea, surâzând, a deschis o discuție. 
Din vorbă în vorbă, bob cu bob, 
am ajuns la o cunoștință comună,
despre care aflasem că mințise despre mine.

Fac parte din tribunalul 
care acordă patalama pentru aspiranții 
la titlul de filosof al cetății. 
Bărbatul respectiv, 
cunoștința noastră comună,
a susținut, 
în fața altor membri de vază 
în societate, 
că din vina mea 
nu a putut obține calitatea de filosof
și a inventat o poveste, 
că a fost amicul meu, 
că ne-am fi certat și, de aici, 
animozitatea mea față de el,
ori adevărul - și eu port steagul cinstei - 
este următorul: 
pe distinsul bărbat l-am întâlnit 
o singură dată în viața mea, 
acum mai bine de trei decenii, 
pe când studiam. De atunci, 
nu l-am mai văzut niciodată.
Chiar mă întrebam dacă, într-adevăr, 
învață unde mi-a spus, 
la aceeași instituție cu mine.
Când s-a văzut respins, 
m-a căutat, sub auspiciile ficțiunii lui, 
dar i-am retezat elanul, 
cu varianta mea, cea reală, 
expusă anterior - 
că nu ne-am întâlnit, 
decât o singură dată etc.
și, oricum, eu susțin pe oameni, dacă pot, 
nu-i blochez.  

Când părintele a intrat în cancelarie, 
mă aflam la apogeul indignării, 
peroram pe seama „poveștii”,
cusute cu ață albă.

În sutana lui, 
părintele a bănuit, 
remarcându-mi verva, 
o simpatie pentru interlocutoare 
și, astăzi, o deconspiră tuturor.