Într-adevăr, Augustus a ridicat cu ajutoare pentru dominație pe Claudius Marcellus, pe fiul surorii, foarte tânăr, pentru pontificat, pe Agrippa, necunoscut locului, tovarăș de serviciu militar și pentru victoria asociaților- l-a numit în două consulate consecutive, iar după moartea lui Marcellus, l-a luat ginere; pe Tiberius Nero și pe Claudius Drusus, fiii lui vitregi, i-a înnobilat cu numele de „imperator”, chiar atunci, în casa lui.

Pe cei născuți din Agrippa, pe Gaius și Lucius, îi indusese în familia cezarilor și încă dorise foarte arzător să fie numiți fruntași ai tinerilor, să fie fixați consuli, deși aceștia încă nu lepădaseră toga de copil.

După ce Agrippa s-a săvârșit din viață, pe cei doi, pe Gaius și Lucius, destinul prea grăbit sau viclenia mamei vitrege, Livia, i-a înlăturat: Lucius Caesar mergea la armatele spaniole, iar Gaius revenea, fără nicio putere, din Armenia, slăbit de rană.

Și Drusus fiind mort – acolo toate se apropiau de sfârșit. Nero, unul dintre fiii vitregi, a fost luat părtaș la puterea tribuniciană și pentru toate armatele era prezentat pe față, nu ca înainte, prin meșteșugurile ascunse ale mamei. Nero l-a înlănțuit pe bătrânul Augustus până acolo, încât acesta l-a izolat (aruncat) pe unicul nepot, pe Agrippa, pe insula Planasia. Agrippa era peste măsură de mândru, prin puterea corpului.

Și pe Hercule! pe Germanicus, născut din Drussus, l-a chemat de la conducerea celor opt legiuni și i-a poruncit să se lase adoptat de către Tiberius, deși în casa lui Toberius era deja un fiu tânăr, totuși, acesta stăruia să fie mai mulți, de sprijin.

După ce Brutus și Cassius fiind uciși, Pompeius în Sicilia a fost nimicit și Lepidus fiind înlăturat, Antonius a fost ucis, Augustus, renunțând la numele de triumvir, purtându-l pe cel de consul și străduindu-se a veghea plebea prin dreptate ca tribun, când a impresionat pe militari prin daruri, iar pe toți prin dulceața dezmățului, a urcat puțin câte puțin, a luat îndatoririle senatului, pe cele ale magistraturii, pe cele ale legii, niciunul nefiind adversar, deoarece cei mai feroce decedaseră pe fronturi sau prin prescripții. Fiecare a fost înălțat și îmbogățit din lucrurile situației noi, datorită serviciului mai prompt. Se prefera mai mult siguranța decât pericolele vechi.

Primul act al noului principat a fost uciderea lui A. P., pe care, neinformat și neînarmat, chiar dacă foarte ferm în sine, centurionul l-a ucis greu. Despre aceasta, Tiberius nu a spus nimic în Senat.

Am răspuns că la Roma au participat solii Syracusanilor, când, prin consiliu, era cerut de la mine ajutorul comunității tuturor legaților și îmi era prezentată cauza întregii provincii.

Nici provinciile nu tăgăduiau acea stare a lucrurilor, fiind suspectă autoritatea senatului și a poporului, din cauza certurilor celor puternici și din cauza avariției magistraților, fiind invalid ajutorul legilor. Averile erau tulburate.

Cu surda-i ureche lipită de ață,

acul zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă.

Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă,

un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare,

ca motanul pregătit să răstoarne

pacea din mers.

Băiețașul cârpea de zor la o haină,

a lui sau a altcuiva?

A lui? Dacă este așa,

tristețea îi era parteneră, în a locui atât de sus,

cât să fi luat luna, s-o fi smuls locului

și s-o fi așezat, cusătură imensă, pe bietu-i căpătâi.

A altcuiva? Atunci, face un pustiu de bine.

Dar gestul de a expedia acul pe geam –

de la ce stare provine?

Inițial, când am auzit acul pe caldarâm,

m-am simțit ca peștele în apă,

mă uitam în sus, de vreun pescar –

acesta pe scaun șezând (în meditație)

și pregătind momeală.

Trece-mă, viață, dintr-o stare într-alta,

dar fără să am cunoștință că ele mă urcă la cer.

Acolo, iubita mi-a arătat cu degetul

că ar fi îngeri. Și a avut dreptate.

De sus, de parcă orizontul ar fi fost despicat,

au venit spre mine aripi. În luciul lor,

pentru o clipă, ne-am întrezărit și noi împreună,

mirați că îngerii ne îndură imaginea,

netemându-se de afectarea sfințeniei lor.

Strig la poartă, după un coleg de clasă.

De pe cuibar,

sare o găină

și umbra ei s-a pitulat într-o… baltă,

în a cărei oglindă a mai nimerit și o gheată.

Pe cărările din lan,

merge luna în baston,

întrebată de gospodar:

-Nu ai obosit?

Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,

care așteaptă mâinile culegătorului

să-l scoată din păpușoi,

mâine, începând cu zorile,

până în seară?

Caii dau din picioare în sat.

Lângă ei, țăranii spun vorbe,

cu mâinile prinse în căpăstru.

Îi urmăresc, uimit, din curte.

Sateliții merg molcom pe boltă.

Ies țăranii să măsoare din privire

pământul pe care îl au de lucrat.

Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea

și a cântat.

Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,

în urma lor, pomii se înzestrau cu floare

și dunga de la orizont s-a luminat,

cum rămâne o linie

pe copertă, de la șifonare.

O, printre pomii

care încă nu au înverzit,

pândiți, în starea lor, de frigul prezent,

o pasăre își face veacul,

trudind și ea la realitatea clipei,

cu o bătaie, în plus, de aripi.

Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,

vine în chiserul ager,

mânuit de gospodari,

vibrația de la zborul,

deșteptat în văzduh, de foamea păsării

în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan

și dusă peste arii…

Am legat de piciorușele ei o privire și eu,

ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,

de parii mucenicilor.

O, văpăile – cum se aud urcând!

La o aruncătură de băț,

a stat, o iarnă întreagă, precum lava,

un coș de lumini,

veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.

Pasărea se întoarce la cuib, în seară,

aducându-mi, din depărtare,

priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,

ca pe mucava, tușa creionului chimic.

Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor

s-a topit, odată cu zăpada.