Câți oameni stau singuri,
în așteptarea dimineții, 
a cărei sublimă rază 
îi trece anul, 
ca peste o baltă?

Amintirea lor 
nici nu are în ce suflet să mai rămână,
fiindcă nu sunt ochi să-i privească
sau guri să le vorbească. 

Poate ei, 
oamenii solitari, 
uită cuvinte din limbă.

Mie, 
Doamne ferește!,
cel mai groază mi-ar fi 
să-mi pierd, 
în parte, 
vocabularul. 

Să nu ai cui să-i spui 
despre durerea de oase...
Pesemne,
iei calea spitalului, 
care îți va părea salvatoare, 
iar medicii, cu aripi albe,
acei îngeri umblând prin iarba verde 
și mereu fragedă a Edenului.