„Adam!” -  Dumnezeu a tunat - 
„ești la etapa sustragerii din cer 
și vorbele tale 
încă au tăria de a deveni realitate.
Nu Mă gândisem a te împovăra atât de mult, 
dar... De azi, vei depinde zilnic de hrană
și tot la Mine te vei ruga, pentru a ți-o favoriza:
Pâinea noastră cea de toate zilele 
Dă-ne-o nouă, astăzi!”. 

Lui Dumnezeu nu-I picase bine expresia lui Adam 
(referitoare la îngerii Lui, 
pe care Dumnezeu îi aranjase, pe nepusă masă, 
în diferite posturi de pază a Edenului): 
„Ca pe o masă”, 
deși continuarea, 
„bogat spirituală”,
depărta semnificația 
de sensul profan. 
Doamne! Doamne! striga Adam în van, 
ajuns în derivă.
Dumnezeu nu se mai auzea...

„Bărbate”, 
i-a răspuns Eva, din apropiere, 
„hai să ne vedem de drumul nostru,
fiindcă în cer, nu mai purcedem 
decât dacă ne transformăm firea, 
nu ai priceput?”.

Semnul că femeia afirma adevărul 
a apărut imediat, 
când s-a împiedicat de hoitul 
unui dinozaur, pe jumătate îngropat 
în pământul nămolos. 

(Va urma)