Totdeauna, în sat,
m-a încântat noaptea de vară. 
Așezat pe scaunul de aluminiu, 
cu pânză de husă, 
mă uitam la pomii în care nicio frunză 
nu fremăta 
și la umilele găini urcând, 
una câte una, 
pe ramurile prunului.
Acolo, tata proptise, de trunchiul bătrân,
scări ușoare de nuiele.

Când vedeam frunzele cum stau 
atât de țepene în creangă, 
mă gândeam la pastelul de vară 
al lui I. H. Rădulescu și mă uimeam 
de cât de mare dreptate avea poetul!
În aer, nimic nu se mișca, 
doar sufletul în oameni mai palpita. 

O, printre pomii care nu au înverzit, 
pândiți, în starea lor, de frigul 
încă prezent, 
o pasăre își face veacul. 
Cuișoarele pătrund mai adânc în garduri, 
vine în patentul ager, 
mânuit de gospodari, 
vibrația de la avântul, 
trezit în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rândul ei, cuprinsă în brațe 
de propriu-i zbor și dusă peste arii. 
Am legat o privire de piciorușele ei, 
ca să-mi arunc ochii peste pământul,
bătut, în februarie, de parii mucenicilor
și văpăile cum se aud urcând!

Iarna întreagă, 
un coș de lumini a stat îngropat în țărână, 
veghind la rădăcinile pomilor - 
să nu fie înghețate de zăpadă. 

Ies țăranii să măsoare la pas 
hectarul pe care-l au de lucrat.
Inima le este veselă. 
Mergeau, în ritm interior, 
peste coline, 
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat, 
cum rămâne o linie pe copertă, 
de la șifonare. 

Caii dau din picioare în sat. 
Lângă ei, flăcăii spun vorbe, 
cu mâinile prinse în căpăstru.   

Sateliții merg molcom pe boltă. 
Îi urmăresc, uimit, din curte. 
Aștept ca, în locul lor, 
să apară un ochi de înger solitar. 

Spre seară, pasărea se întoarce la cuib
și îmi aduce, din depărtare, 
priveliștea de mai sus, 
înscrisă, în creierul ei abil, 
ca pe mucava, tușa creionului chimic. 

Am pozele încă în aparat și pe tabletă. 
Nu am pornirea să le arăt altcuiva,
pentru că nimeni, în lume, nu are inima ta. 

După susținerea tezei, te-aș fi sunat
și am plâns iar în mine.
Nu puteam auzi bucuria cea mai sinceră,
decât din gura ta, of! care, pierdută
în mormanul de pământ, 
se fărâmă și tace. 

De ce ai ieșit din casă? 
Ce te-a scos: nevoia fără nevoie
sau, cum spuneai tu 
despre Eminescu 
(când discutam despre cât de tânăr a murit), 
soarta?   
Așa ți-a fost dat ție?
Refuz! Nimic din ceea ce te caracteriza 
nu merita un sfârșit instant și
bulversant pentru mine, 
pe care nu-l realizez nici astăzi. 

Am nevoie de tine, vino! și arată nepoților, 
cu blândețea irepetabilă a ta, 
ce e bine să facă în viață.  

Mai devreme astăzi ca niciodată în vara aceasta,
am început lectura unei cărți de dragoste,
recomandate de cineva pe baza vreunei 
afinități cu personajele, 
am deschis fereastra și hohotul de lumină 
din gâtlejul soarelui m-a inspirat 
să tac. 

Bunicul stă în balansoar, 
ca sub povara unui fir de poveste,
nimic din ziua aceasta care a început, 
fără vreo poruncă de la cineva, 
nu-l apasă.

Două ochiuri de apă găzduiesc niște gâște albe,
ale căror pene zboară în mâinile așilor scrisului, 
ca niște condeie. 

Dacă voi scrie despre nestemate, 
strălucirea acestora va fi asimilată de firea 
mea? Se poate să mă reclădesc în poezie?

Copil, 
duceam în suflet atâtea visuri mari. 
Nu vedeam lumea, din cauza lor.

Amintirile pe care le am din adolescență,
când mă uimea 
amurgul cu lumina lui de lampă, 
vin peste mine.

O, pământ al depărtării, 
ars de îndoieli, 
te afirmi în versuri!

În general, am trăit Paștile, la fel, numai motivele de bucurie erau diferite. Am primit, în copilărie, un maimuțoi albastru de cauciuc, pe care l-am manipulat în fel și chip, atras de constituția lui maleabilă.

A doua zi, îmbrăcam hainele cele mai bune și alegeam oul cel mai tare, pentru a-i învinge pe aceia cu care se întâmpla să mă întâlnesc și să ciocnesc.

În biserică, eram timorat de oamenii pe care ai mei îi cunoșteau, întrucât mă întrebau de vorbă, iar cea mai frecventă întrebare, care mă punea în dificultate, era: „Cum merge școala?”; niciodată, nu eram mulțumit de mine și nu se cădea, în biserică sau pe lângă, să mint, că mă vedea, cu ochiul lui de ciclop, bunul Dumnezeu și mai aveam nevoie de El, în rugăciunile mele din gând.

Când mama mi-a spus, pentru prima dată, despre Dumnezeu, mi s-a părut nedrept să ne ducem traiul sub o tutelă inexpugnabilă și respectul meu pentru condiția de om a fost clătinat, nu atât de tare, precum orașul Pompei, de către Vezuviu, dar suficient cât să mă fi gândit la Cel de Sus, altfel decât la părinții mei, pe care, până în acel moment, îi socoteam cei mai puternici de pe pământ. Mă simțeam supravegheat de divinitatea din capul meu, care divinitate, paradoxal, locuia în sfere înalte; se cuvenea, într-un fel sau altul, s-o cunosc și am dezvoltat dialoguri sublime, noaptea, când puneam capul pe pernă, fie cu îngeri, fie cu Iisus.

Astăzi, mă întreb unde este Dumnezeu, pe ce jilț stă El în acest cosmos imens; sau este în afara cosmosului, iar ceea ce noi contemplăm, stele și planete, sunt sinapsele minții Lui? Mi-ar fi atât de simplu să-mi spun că nu există, însă frica de a nutri un asemenea gând mă copleșește și o consider o dovadă a prezenței împărăției cerești. De asemenea, este aproape imposibil să imaginezi, ca om, ceva nepopularizat anterior, darmite să ajungi să vorbești despre altă lume, spectaculară și imbatabilă! Pentru aceasta, trebuie să deții motive clare și să fi observat ceva pe cer. Sfinții Părinți au scris că au vizualizat, mai mult decât s-au putut ei exprima, și nu avem nicio înclinare morală să negăm.

Oare ce a fost în sufletul lui Iisus, când și-a dat seama că Iuda, omul care l-a sărutat pe obraji, l-a trădat?

-Iisus știa ce-l așteaptă! îmi spune cineva.

-Nu, El nu știa, fiindcă despre viitor sau despre începutul și sfârșitul lumii susținea că numai Dumnezeu le cunoaște, având cheile veșniciei asupra Lui. În plus, pasajele din Biblie, dacă Iisus ar fi anticipat ce-L așteaptă, răstignirea și chinul morții, ar fi fost scrise altfel, nu s-ar fi bazat numai pe relatări. De exemplu, Iisus, care avea, deopotrivă, fire divină și umană, ar fi comentat, aproximativ în felul următor: „Iuda m-a trădat. În curând, vor veni la Mine autoritățile religioase etc. și Mă vor ridica, dar voi, discipolii Mei, nu vă întristați, datorită renașterii Mele eterne, care va fi făcută și pentru voi, pentru firea umană, pentru spiritele drepte, precum al lui Moise, care nu s-au ridicat în împărăția cerului, din cauza răului care a prins planeta ca într-o crustă”, ori El nu a menționat niciun amănunt despre ce avea să I se întâmple și, pe undeva, ar fi fost dator cu o vorbă de încurajare pentru acei oameni simpli, care Îi erau aproape și se uitau la El ca la un Dumnezeu, într-adevăr. Și li S-ar fi adresat, dacă ar fi știut ce Îl așteaptă.

Totuși, ce trebuie să fi fost în sufletul Lui, când a știut că omul de lângă El, Iuda, L-a trădat? Iisus avea și fire omenească și I-a fost la fel de greu, precum nouă, să o stăpânească. Nu a trăit indignarea, furia, revolta etc., sentimente firești pentru oricare dintre noi, deoarece acestea ar fi fost păcate. A fost resemnare? Atunci, este resemnarea o virtute și, astfel, spiritul mioritic, mit al resemnării, devine salutar?

-El a știut numai să ierte! îmi confirmă cineva, pe o rețea de comunicare.

Atunci, refugiul ființei în iertare ne asigură raiul?

-Probabil, doar credincioșii puternici vor răspunde cu „Da!”, continuă aceeași voce.

Dar Iisus Însuși în ce a crezut? fiindcă El desființase templele seculare. Se poate spune că Biserica Lui era în suflet și nu ar fi reușit să o întemeieze decât prin sacrificiu, al jumătății din El, natura omenească („Fiul Domnului și al Omului” – cum mai este numit în Noul Testament). Ofrandele erau în uz, însă un sacrificiu de sine nu se mai pomenise în istorii și pe acesta Iisus l-a efectuat, deși, conform canoanelor, un om fără păcate (nici în faptă, nici în gând – ceea ce este imposibil: o dată, te oțărăști pe cineva, care ți-a provocat o durere, și e de ajuns să pierzi raiul!) nu ar fi trebuit să moară. Trupul (fizic) I-a fost suprimat și nu era în limitele fizice tăria de a supraviețui crucificării. Moartea L-a traversat fizic, a trecut prin El, odată cu plaga de la suliță, dar nu a găsit motive să stăruie în acel trup fără păcat (pedeapsa păcatului e moartea, dar dacă nu păcătuiești?) și a fost înfrântă (gonită) de un corp omenesc, de către un Adam perfect (mașinăria inițială și vie inventată de Dumnezeu), ale cărui funcții vitale s-au revigorat cu duh divin.

Oricât de senină ar fi fost cartea
pe care o citeam, în vacanță sau, în rest,  
câte douăzeci și cinci de pagini pe zi,
nu mă puteam bucura de lumea ei. 
Mă gândeam că, în scurt timp,
vine treapta a doua 
și ar fi bine să o iau, 
ca să nu pic, Doamne ferește!, la seral. 
Era spaima cea mai cruntă, 
care venea peste mine ca un val, 
fiindcă simțeam că, în eșec, pierd poezia.

Un demon bizar mă întrista,
când, prins de entuziasm, dădeam pagină
cu pagină, conspectând, în acord 
cu manualul, din cărțile de critică literară. 

Stau cu tine de vorbă în amurg
și tot ceea ce simt 
știu că aș putea să afirm în o mie de variante.
Mă întreb însă care dintre ele 
ar fi mai potrivită pentru tine, 
iubita mea, 
care ar fi menită a-ți aduce sufletul 
mai aproape de mine. 
Cumpăna pe care o am,
în momentul discernerii variantei, 
mă face să mă bâlbâi cumplit,
dar tu, cunoscând proverbul: 
„Așchia nu sare departe de trunchi”,
umbli cu mintea după vorbele mele, 
care mă reflectă, 
oricât de disparate acestea par.  

Când moșica din vale ne ungea cu miere 
felia de pâine (scoasă din țest),
cu mai mare tragere de inimă 
felia lui Dan Ilie, care îi era nepot, 
mă gândeam eu că astăzi, 
la ani lumină distanță,
tot pe o terasă 
de casă, la început de iunie, 
voi mânca, în voie mai largă, 
întingând bucăți de pâine în borcănelul de miere
și Dan Ilie va fi fiind putregai în pământ?

Voioșia regulilor „Du-te / vino!” a înălțat în soare,
ca pe un balon de săpun, 
ziua aceea de vară, 
în care ne-am zbenguit. 
Și acum, brațele mă dor de la cât am forțat 
la sfoară, 
ca marinarii strângând pânzele în curând.