Oricât de senină ar fi fost cartea
pe care o citeam, în vacanță sau, în rest,  
câte douăzeci și cinci de pagini pe zi,
nu mă puteam bucura de lumea ei. 
Mă gândeam că, în scurt timp,
vine treapta a doua 
și ar fi bine să o iau, 
ca să nu pic, Doamne ferește!, la seral. 
Era spaima cea mai cruntă, 
care venea peste mine ca un val, 
fiindcă simțeam că, în eșec, pierd poezia.

Un demon bizar mă întrista,
când, prins de entuziasm, dădeam pagină
cu pagină, conspectând, în acord 
cu manualul, din cărțile de critică literară.