Atelierul tatei vorbește numai privindu-i componentele care stau în raft ca niște clape de pian. Atinse de amintire, ele răsună. Când potrivea piesa în menghină, meșteșugul, dobândit la fabrică, îl ajuta să îmbine utilul cu plăcutul și, printre amici, să devină apreciat. (Va urma)
Floarea din pomi colorează orașul - o legătură stabilește, în sufletul drumeților, cu trecutul și toată lumea străbate căi de momente, ajungând în copilăria omenirii. Eva are păpușile ei oarecum sumbre, pe care le mângâie și le dă huța în leagăn, toată ziua. Focul de sub oale îi trezește o vie remușcare, pune peceți pe aer. Umbrele se unesc, formând o noapte fără culoare, care înghite soarele și cade ca tuturiga, din mâinile gospodinelor. *tuturiga (reg.)= capace de la soba cu plită.
„Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui de bază. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.
Teoria este mai tare ca realitatea. În celula lor zilnică, ambii, într-un exces de colocviu, compun apărarea ideii de republică, pentru că seniorul așa a apucat să se declare față de „nevastă-mea a d-întâi”, republican.
În mod general, Leonida este pașnic, fără aerul de a nu fi produs un fapt eroic și ar trebui să-l întreprindă totuși, însă evaziunea în trecut favorizează descoperirea unei măști partizane pe care și-ar fi instalat-o cu ușurință pe față, cu orice ocazie, numai să ajungă la ziarul preferat sub forma dedublată de erou al patriei străbune. Cauza pierderii stăpânirii de sine, de a nu se mai debarasa de efectul „fandacsiei”, taman în cozerie, este regretul fragil că nu a avut ocazia atunci să cunoască o revoluție și să ia evenimentele în piept, cu toată emfaza temerității de moment. Sub imperiul cusurului pe care și-l cunoaște, de a fi luat de val, atrage atenția consoartei a doua, însă cu o intenție răsturnată celei așteptate, de a și-l voala: „știi că eu nu intru la idee cu una cu două…”. Evocarea unor momente normale din propria existență nu anunță apariția vreunei himere, cu atât mai mult, a celei dominante, care nici măcar nu-i aparține ab initio lui, ci fostei soții – instaurarea obligatorie a republicii – , însă la ceasul „douăspce trecute”, „fandacsia” ia amploare, tot pe baza resurselor pe care protagonistul crede că le posedă, tenacitatea de a pune la treabă oameni de teapa eroului italian Garibaldi și de a avea un plan de schimbare a ordinii în stat, totul după ce se frământă în pat, căutându-și somnul. Impresia pe care el și-a făcut-o despre ce ar însemna republica, față de monarhie, o obligă pe Efimița să iasă din ale ei, cu întrebări menite să ajusteze absurdul expus cu vervă de către bărbat. Discuția politică nu produce niciun fel de clivaj relației lor. Rezistența femeii la expozeul extravagant devine principalul motiv de regenerare a piesei, din direcții neașteptate pentru spectator și deopotrivă pentru cititor, inventivitatea conului Leonida extrapolând, cu frenezia conchistadorului medieval, precepte sociogonice. În viziunea lui, partizanii lui Garibaldi sunt dintre cei care dau cu „pușca-n Dumnezeu”. Ținta, niciodată concretă, deplasează tenta absurdă în punctul cel mai înalt, acolo unde exemplul găsit nu suportă înfrângeri și nici vorbitorul contraziceri. Alternanța imediată cu peisajul autohton, de la Dumnezeu la Focșani, executată cu o simplă identificare a existenței și pe la noi, a unor „volintiri, mă rog”, indică o nevoie de recorectare a explicației, de recunoaștere pasageră a avântului personal, ajuns într-un punct greu de a mai fi credibil, chiar de către ascultătoare, parcă pusă în gardă tocmai de asemenea exagerări aduse de entuziasm.
Cursul fanteziei, disparat de conu‘ Leonida, din cauza somnului, este preluat de Efimița și dus în altă direcție, față de cea a elucubrației, undeva proxim verității zilnice. Ea are o anume culpabilitate față de convorbitor, provenită din zestrea ironică a firii, nefiind ascultătoare supusă până la final. Iese din tiparul casnic, exprimând în esență opinii divergente celor auzite, deși în aparență, similare. În această capcană, cade în mod repetat Leonida, să creadă, pentru început, în convergența dialogului și să lanseze tirade, pentru ca, ulterior, surprins departe de subiect, să consimtă, cu indolență, la punctele de vedere coercitive ale preopinentei, dar pregătit să reizbucnească, dacă va depista un punct vulnerabil în replicile vii care i se tot dau. La adresa „revuluției”, face, în sfârșit, o mențiune realistă, lăsată anume „urmașilor”, ca un secret creionat, peste care nu dau decât inițiații (situația trimite la acele simboluri ezoterice din opera lui Leonardo da Vinci). Își sfătuiește consoarta, în mod explicit, să nu mai piardă cumva prilejul de a fi revoluționară. Participarea la eveniment i-ar putea aduce un profit deloc neglijabil. De teama definirii avantajului, de a nu i se pretinde așa ceva, schimbă tonul și ideea. Este un moment în care își recunoaște limita, de a nu fi în stare să ofere un exemplu clar despre ceea ce susține, dar și un semn al înțelepciunii, aduse de vârstă, că profitul nu poate cădea în mâna oricui, în niciun caz, a unui om de rând. Cu alte cuvinte, o lasă mai moale. Nu ar mai fi interesant în fața Efimiței dacă i-ar mărturisi argumentul resemnării, marcată în piesă prin virajul privind intervalul temporal al colosului de evenimente.
Raportul dintre timpul desfășurării așa-zisei „revuluții” și efect este absurd, chiar prin natura consecinței maximale care s-ar fi putut obține, atenția lui „Galibardi”, atestată prin „Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!”. După cum înțeleg faptele cei doi, Papa ar fi dat un copil, spre a fi botezat, lui Garibaldi. Aberația este atenuată, în special, de umorul celui care o formulează, apoi, de adevărul evenimențial din acel moment, care prevede un deziderat insistent de conciliere a Papei, cu eroul italian.
Laitmotivul care frământă spiritele este focul. Protagoniștii sunt în stare să identifice, în mod eronat, scânteile de la țeava unui pistol artizanal, utilizat la revelion, cu flăcările devastatoare ale revoluției. Redimensionarea raportului dintre iluziile casnice și realitate se produce prin imaginea, din final, a focului din sobă: unde s-a ajuns după atâta zbucium, la o banală ardere a lemnelor, pentru încălzit odaia. Fata care face focul asigură corespondența necesară a soților, aproape în etate, cu exteriorul, de unde nu aduce niciun potențial simbol al unor fapte istorice, un steag de exemplu, pentru a-l agita ca pe o dovadă certă a confruntărilor din oraș. Inițial, fără a ști, luase parte la întărirea impresiei, pe care aceștia o tot prelucrau, în funcție de frecventa descifrare a zgomotelor, că afară se întâmplă rocada monarhiei cu atât de mult discutata republică. Leonida este în febra iluziilor, limitată sporadic de remușcările de a nu fi participat la isprăvi de stradă. A mai fi zăbovit în starea de a-și fi văzut visul cu ochii, dar într-o situație ingrată pentru el, să nu iasă la atac de teamă și să blocheze ușa, pentru ca evenimentul, atât de proslăvit, să nu-l copleșească, ar fi fost prea mult și l-ar fi determinat să cedeze psihic, în direcția autoflagelării. Era nevoie să fie deconectat de la starea în care intrase, iar el aproape că se cunoaște pe sine, interesându-se apriori: „i-ai spus fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focu?”. Gândurile revoluționare nu-i trec ușor.
Eugen Ionesco și-a revendicat uzanța absurdului dramatic, din opera lui I. L. Caragiale, deplasând atenția asupra unor elemente imobile, precum scaunele – importantă este iluzia, și nu teritoriul ei. Ar fi fost un demers obișnuit să fi dezbătut concepte despre libertate sau despre relațiile interumane, prin personaje oameni. Ar fi contat prezența și mișcarea actorilor pe scenă, iar stratul ideatic ar fi avut de suferit, fiind eclipsat – e posibil – de talentul regizorului și al actorilor. Asemănarea între cei doi mari dramaturgi rezidă în valorificarea decorului casnic, dar la scară diferită, intensă, în cazul lui Ionesco, sugerată, la I. L. Caragiale.
Mustăți de abur ies din punga de popcorn și fac din aerul camerei o față prelungă. Grădinile suiseră în floare, în zadar, le-ai fi căutat în preajmă, numai gardul rămăsese la drum, ca semn al sprijinitului meu de uluci, pe când, vrăjit de amor, te așteptam și nimic nu-mi mai trebuia. Ne luăm de mâini, însă, acum, și traversăm strada fericirii, care s-a întins în noi, cu popas de înghețată, pe o bancă, sub coastă. Ce liniște descoperim în propriul nostru sine! O vorbă a firului de iarbă, dacă se ivea, o auzeam atât de bine! În crengi, se preocupă să cânte un cuc, pe care-l răsplătesc, în mod generos, cu versuri, elaborate în această amiază de gală.
Voi sta în iarbă, înconjurat, ca o piesă nouă în ansamblu, de miracol și de câteva albine, care se dau în spectacol. Mi-e sete mai mare, fiindcă s-a încălzit. Au dat mucenicii în pământ cu toiege. De sub talpa iernii, un arici a scăpat, făcând zgomot surd, lângă alee. Duduie sobele naturii, pe tot cuprinsul, după ce, o iarnă, au ars în subteran, ridicând fum gros, pe hornul unor vulcani. Deși lanțul se mai aude ca o povară, dulăul din curtea alăturată dă vesel din coadă, când spre el zboară un os, zvârlit de stăpânul mofturos, gata să iasă la sapă. O, ce poveste spune în cerdac o bătrână, despre o... nuntă care a fost.
Te sărut acum destul de mult, pentru a nu crede mai târziu, eu sau tu, că ar mai fi fost loc de vreo mângâiere în clipele întâlnirii. În copac, mai multe ciori își fac de cap și nu prea, croncănind prin crengi, voioase în soarele acesta bleg de iarnă. Orice bucurie a revederii noastre are o parte dureroasă pentru tine, pe care încă nu o știu și nu o văd; o stăpânești cu istețul tău gând, însă inima îți suferă profund și bătaia ei iese în stradă ca o toartă de goarnă, spunând urechilor, care o aud, tristețea înfundată, ca un sac în adânc. -Trec neapărat pe la tine! te asigur la telefon. Îmbrac haina achiziționată ieri și vreau să vezi cum îmi stă.
Tot ce este în mintea mea au rememorat și alții. Pescărușul ca o părere - deasupra. E o splendoare atribuită de mulți nouă, celor de pe țărm, acum, în canicula generală din țară, dar să dau câteva telefoane, pentru a le transmite că se înșală, nu-mi este peste mână... Abia aștept să mă arunc în valuri, care sunt înalte ca zidul de mânăstire - era prima dorință pe care mi-am pus-o în mașină, dar elanul îmi este tăiat de apa rece. Stau încremenit cu tălpile în apă. Unul singur este în mare, eu. Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor, trăirea mea și ceea ce mie îmi trece prin minte? Un monograf mi-a spus adineauri, acum vreo patru ore, într-o conversație mai pe larg, despre un tablou vechi, care ar fi mai scump (cu figurine multe, estompate de vreme), sau despre fotoliile donate Institutului de către G. Călinescu: -Cea mai mare realizare a mea este să conving lumea că traducerea capodoperei Divina Comedie reprezintă cea mai însemnată operă a lui G. Coșbuc. Tablou am rămas! în adieri.
Într-o iubire, orice discurs, care urmează întâlnirii de taină, trebuie să indice, după înțelegere, obiectul trăirii, ca în formulele: Este vorba despre... Urma tălpilor goale pe nisip, în apropierea zbuciumului mării de fum, limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. Poetul, care va fi trecut pe acolo, se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, va observa echilibrul dintre ele și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor, dacă marea, într-un nepotolit consemn, își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, au alunecat în vârste și în singurătate, de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. Cum totul se pregătea de iarnă, zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, lângă inimi.
Caiet, anul MMV
Pe când mă priveau amândoi, câștigasem disputa și am continuat: „Vă rog să nu-mi cereți să vorbesc din perspectiva a ceva pe care voi nu vizualizați și nu auziți! Această recădere în contemplație mie nu-mi place! Nici Elenei nu i-a surâs izbucnirea luptei dintre ahei și troieni, iar ceva din firea ei pacifistă regăsim în făptura mireselor noastre. Primul Georgia din L. a pus o întrebare în adunare. Totuși, nimic din ce s-a dezbătut nu a fost redirecționat către particular, întrucât discuțiile deserveau implicit interesul fiecăruia în filosofia sofistă. Dacă voluptatea ar fi bunul suprem, prietenia nu ar exista? Amiciția survine din momente grele”...
O întâlnire are farmec nu în gestul îmbrățișării, pentru care ne-am fi revăzut, ci în maxima reciprocității, făurită de noi: „Află în mine alaiul copilăriei tale!”. Dar nu vreau să consfințesc întâlnirea de dragoste acestui fel inocent de importanță. Străvezia lumină a spaimei înota, cu aripi de înger, în aer. Împrejurarea vibra în scopuri și, când nu se vorbea, eu nu întrezăream decât buze fără mesaj.