Revederea și impresia ei îmi pot fi atribuite, însă, o dată, drept cap uimit de fenomen, a doua oară, o întâmplare în sine și nu am încredințarea că mă insinuează lumii suficient, sub raport de fire. Sentimentul nu stă în legătură numai cu solitudinea care îl regenerează; întrucât este determinat de probleme subiective, îl consider atributul expulzat de vreo ființă solitară, superior imaterială și hotărât de semantica ambientală.
Etnolog, antropolog și scriitor, Constantin Eretescu, o personalitate a exilului românesc din America, a publicat de curând o lucrare despre Folclorul literar al românilor (Ed. Spandagino, București, 2022). Privirea contemporană (subtitlul cărții) asupra acestui domeniu, folclorul, cândva prolific, înseamnă încercarea unei paralele a rostului acestuia cu acela al rețelelor de socializare, efervescente astăzi, care, de fapt, reiterează obiectivul clăcii de altădată, atenuarea imperativelor sociale ori de anotimp, prin comunicare, o modalitate de a face timpul să treacă mai ușor, cu interferențe fictive (sporite, în contemporaneitate, de imagini și clipuri video, transmise prin computer și alte aparate sofisticate) în viața altora. În mediul online, precum în creațiile orale de odinioară, se reflectă evenimente diverse, a căror natură este propagată, după firea oamenilor, însă cel mai adesea, prin reformulări sau pictograme inventate cu umor. Asistăm, cu adevărat, la un spectacol al lumii, despre care făcea referire, desigur la alt mod, Shakespeare sau Eminescu, odinioară. În Câteva clarificări și reașezări, multe repere și căi deschise, plasate la începutul lucrării, Constantin Eretescu insistă asupra funcțiilor de bază ale folclorului literar, care a intrat în raza cercetării relativ târziu, după ce romanticii germani i-au relevat importanța: „în creațiile orale, poporul și-a înfățișat credințele, a descris momentele esențiale ale existenței omului sau evenimentele care priveau întreaga comunitate, munca, bătăliile, epidemiile, primejdiile naturale”. Noutatea cărții de față o reprezintă însăși gruparea creațiilor populare în Folclorul obiceiurilor, Folclorul tradițional și Folclorul orașului, o trilogie ingenioasă, care permite sondarea trecutului istoric, precum și a urbanului, mediu care, de obicei, era privit separat de acea „cultură minoră” a satului, despre care scria Lucian Blaga, în Trilogia culturii. În Folclorul obiceiurilor, Constantin Eretescu include „obiceiurile calendaristice” (Colindele, Plugușorul, Sorcova, Drăgaica, Vasilca) și „obiceiurile fără dată fixă” (Paparuda, Caloianul, Cununa), în Folclorul tradițional, se oprește asupra capodoperelor Miorița și Meșterul Manole, balade care întruchipează cele două mituri fundamentale ale poporului român, mioritic și cel al jertfei creatoare, precum și asupra Doinei, o specie lirică de rafinament, și a Strigăturilor, care conțin versuri satirice, parvenite de la cutumele romanilor, de a-și fi persiflat comandanții, la anumite date din calendarul cazon. Această parte secundă mai cuprinde capitolele Proverbele, zicătorile și ghicitorile și Proza (Legenda, Povestirea, Basmul despre animale, Basmul fantastic, Cenușăreasa). În partea a treia, Folclorul orașului, poate cea mai căutată de către cititori, fiind ei înșiși martori activi ai închegării genului, figurează Anecdotele, Bancurile, Zvonurile, Legendele urbane. Cele trei secțiuni sunt însoțite de câte o Bibliografie consistentă. Constantin Eretescu este un autor inventiv și dornic de comunicare. Astfel, lasă libere, la final, câteva pagini, intitulate Însemnări, acolo unde cititorii pot ei înșiși îmbogăți lucrarea cu panseurile lor. Obiectivul primordial al acestei cărți de actualitate îl constituie intenția autorului de a apropia folclorul de obiceiul indestructibil al tinerilor de astăzi, de a naviga în neștire pe internet: „Când aud de folclor, cei mai mulți se gândesc la Miorița sau la Toma Alimoș, toate învățate la școală, la cântece și jocuri populare, pentru că le mai văd și aud la televizor – pe scurt, la ceva învechit și, în mod cert, legat de viața la sat. Arareori se întâmplă să asocieze folclorul cu internetul, bunăoară, deși n-ar face rău: rețeaua globală chiar este principalul canal de răspândire a unor creații recente cât se poate de… folclorice” (Constantin Eretescu).
Într-o ființă putredă, aflată în uzul bolii și al nefericirii, valurile existenței au dezlegat avântul de a se vindeca, precum valurile fură, de la mal, bărcile neatente. Avântul sta, ca un picior de cupă, sub visuri.
Helveții,
împinși de lipsa tuturor lucrurilor,
au trimis soli la el,
în legătură cu predarea.
După ce l-au întâlnit pe drum
și s-au aruncat la picioarele lui Caesar,
după ce, vorbindu-i rugător, i-au cerut pace plângând
și după ce el, Caesar, a poruncit ca ei să aștepte
sosirea lui în acel loc, în care se aflau atunci,
s-au supus.
Hades are un cuprins de suflete sub palmă, sub titlul Pieriți în războiul troian. Ideea zilelor, care au rămas netrăite, agită mult sufletele de sub capac, care își caută corpul primar. Pe câmpuri, mari câini și hultani destramă, din cauza foamei lacome, leșurile. Zeii sunt derutați... În grabă, ei scot aceste suflete de foști soldați, de sub palma lui Hades, când nu-i atent să vămuiască multe, și le cară în spate, în tumultul infernal de pe câmpul de bătălie. Se mai întâmplă ca firea de zeu să aibă decădere și, pentru a se ridica, să caute sprijin în mediul apropiat. Pumnii aceștia, ieșiți de sub capac, în soarele părelnic, se entuziasmează și cred că pentru ei e pregătită rumoarea din Olimp. Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși înainte de vreme, zeii le duc sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, cu trebi de aranjat planeta. Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția de a fi lovit cu sabia în spate (și nu avântul din clipa ultimă, care nu s-a dus în moarte și a stăruit drept model cobeligeranților) și războiul scârțâia. Acțiunile deveniseră ațe în mâinile dibace ale lui Zeus, care el însuși părea o babă lucrătoare la macate, iarna. În arcuri, astfel de sfori stau încordate, ale supremului păpușar. Săgeata este în declin din starea așteptării.
Cântul I Zeii, a căror putere (veghe), surprinsă de amploarea luptei recente, se lasă ca o pradă somnului vânător, înainte de a-și întinde, pe mari paturi de rouă, constituția clară de abur și piatră, au tras, de o sfoară albastră, soarele, în eclipsă, în locu-i mocnind un jar de vacanță. Ruguri nestinse torc, peste tot, vini concrete și, în aer, păsări pâlpâitoare mor, ca vorbele pe buzele muribunzilor. Supremă audiție a felului de arderi se întâmplă în timpane, dar aheii își spun că este vuietul luptei oprit să se adape cu pacea din caracterul lor. O gură flămândă și mare parcă ar dormi peste ei, amenințând să le rupă din piepturi liniștea, când aceasta se așterne în purul lor cord. De ce aheii, totuși, acceptă gura aceasta să dormiteze în armura lor? Așteaptă vorbe plăcute de la ea, să le propage în aer, cu buze răsfrânte să treacă în răsunet sentimentul de vatră. Este o înfățișare moale de gură, ca în desene, sclipind ca o proteză de porțelan, când buzele-și mișcă. Ahile e stăpânul speranței, al taberei care lui Zeus nu-i place. Oricât de mult mobilul iubirii distruse l-a speriat, Ahile ascultă, în noapte, zborul visului insuflat de Zeus înspre el. Hades are un cuprins de suflete sub palmă, sub titlul Pieriți în războiul troian. Ideea zilelor, care au rămas netrăite, agită mult sufletele de sub capac, care își caută corpul primar. Pe câmpuri, mari câini și hultani destramă, din cauza foamei lacome, leșurile.
S- este un fost obelisc, curbat, în timp, de presiunea spațiului dintre cer și pământ, -i-, un punct, vrând să dea în cap liniei, dar este mereu suspendat, (-n-) are amploarea vălului miresei, cărat în biserici, de domnișoarele de onoare, -g-, un înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine sau brațul lung al tinerei bând absint, fără să-l epuizeze din picturi, -u-, val întors cu misterul adâncului înspre lume, brațe implorând ajutor, -r-, desigur, o cârjă ratată, deși ar fi putut fi velociped în reparație, -ă-: abur mereu în tendință de a sări de pe girafă, -t-, indicator de răscruce, -a-, pântecul stând a da naștere la cuvânt, -t-, un talcioc mormăit, -e: rugăciunea lui Constantin Brâncuși.
Potcoave sfârâind au sărit în mine... Când am întors capul, m-a lovit în spate Osman. Conștientizând că pașa a trăit acum mai bine de o sută de ani, m-am convins că lovitura de spadă a fost abstractă, iar potcoava sfârâie numai când este confecționată; fierarul o înăbușă, cu singurul clește, în căldarea de apă, o răcorește, eliberând-o, subit, de stres - se înroșise la ideea că va fi pierdută, în trap, de bidiviul greu și va rămâne, uitată, ca forma de inimă goală, în pustiu.
Priveam fără de țintă la orizont și-mi închipuiam că, la zenit, dacă ajung, voi putea atinge bolta cerului și, dacă-mi va fi drag tot ce se aude în acel cuprins, pe brațe o voi ține, la vedere și pentru alții, de vârsta mea. S-a întâmplat, cândva: am alergat din curte spre deal... Acum, mă uit la stele - gura timpului câte va fi mâncat din ele? O văd știrbă, pe la poartă, ca o babă fără treabă. Nu ai vrea tu, mă răstesc din senin, singur în curte, să rozi puțin din mine? M-ai tocat atâția ani și nu mi-a păsat, dar te voi pune la punct... tot zăresc o tânără ghidușă, alergând prin lanul de grâu și este o țintă fragilitatea, ca o poză pe care amândoi ne aruncăm ochii. Un fior ca o sabie trece prin noi, deodată, și mai câștigăm un punct comun, mersul prin viață.
Iau câteva guri de cafea, care mă destind și mă fac mai elastic, un veritabil gimnast. Întind brațele în aer și mă agăț de soare. Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit, în acel moment, m-ai fi văzut, atașat discului solar și atâta umbră, de la mine, s-ar fi extins peste câmp și peste șaua unui cal năzdrăvan. O, Făt-Frumos la tine în curte aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale.