Sunt pentru mine, azi, castanii viguroși,

un templu de minune

îmi pare strada,

aș vrea pe bancă să mă așez

și, în curând, pe foi să trec, în rânduri,

vraja.

E o peliculă de soare,

întinsă printre pomi,

în ramuri, stau cucii, pătrunși

de semeție. Jos, margaretele pe gânduri

s-au pitit, în calea papucilor mamei.

Un șut repede le-a trezit

din melancolie.

La masa din curte,

întinsă în umbră,

sub nuc,

se încing discuții pe loc,

în crengi, vremea veștejind

e un zgomot răgușit.

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Priveliștea e bună…

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi –

tot agățată de un cuier, în cer,

în care mai stau haine de-ale vreunui angel.

Oh, ce vedere bună! cu ea mă întorc în mine

și încă mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri.

Simțindu-ne reci,

pământul aducea, între noi,

pe gura vulcanului din zare,

jar.

Nu întrevedeam ideile de acum,

încercând să ne salte între stele.

În sufletul nostru,

mai adânc

trebuia căutată

simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Printre noi, zboară zeci de păsări…

Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.

Ar fi fost culmea să cad iar din zbor

în brațele cui nu am vrut să stau.

Păsările fără minte au purtat prea departe

coșul de nuiele,

în care am visat ca un pui,

depărtându-mă prea mult de sinele meu,

în care s-au însăilat melancoliile

întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.

În coșul, încrustat cu modele solare,

lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,

am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.

Când au văzut

că apucaseră să ducă în gheare lăcașul

unui exponent al altei specii,

păsările au dat drumul coșului,

înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,

vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.

Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea

și, astfel, m-am salvat de la destrămare –

am reconstituit pe cer strălucirea zborului.

„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,

când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –

a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase

și pe care l-au aflat din murmurul meu.

Când ziua a venit, Carnuții, cu conducătorii Gutruado și C., oamenii pierzându-și încrederea, semnalul fiind dat, au alergat cu toții la Cenabu și cetățenii Romani, care, făcând afaceri, se menținuseră acolo pentru cauză, între ei – C. F. Cit, un cavaler onest roman, care mersese înainte cu lucrul grânelor, au distrus (nimicit) bunurile lor.

În mod rapid, această veste a fost transmisă înspre toate cetățile Galiei, căci, la răsăritul soarelui, în teritoriile arvenilor, s-a aflat despre faptele vitejești de la Cenabu, (s-a aflat) înainte ca primul schimb să fie efectuat, când informația cea mai importantă întrerupe faptele și oamenii își dădeau de veste prin strigăt prin ogoare și prin regiuni: pe acesta din urmă, alții l-au auzit și au transmis rudelor, că atunci cade vestea, că se întâmplă.

Aceste lucruri fiind agitate, carnuții declară că ei nu refuză niciun pericol pentru cauza comunității, iar principii promit că vor face război și, pentru că, în prezent, nu ar putea să se păzească prin garanții între ei și pentru ca faptul să nu fie divulgat – cer (ca faptul) prin jurământ și credință să fie consfințit, fiind adunate laolaltă steagurile militărești, după care, conform obiceiului lor, este ținută o ceremonie foarte gravă, pentru ca, la începutul luptei, să nu fie părăsiți de către ceilalți.

Atunci, carnuții fiind elogiați, jurământul fiind dat de toți care fuseseră de față, în timpul stabilit pentru acest lucru, se pleacă de la adunare.

Aceste lucruri fiind agitate, Carnuții declară că ei nu refuză niciun pericol pentru cauza comunității, iar, dintre toți, fruntașii promit că vor face război și, pentru că, în prezent, nu ar putea să se îngrijească de garanții între ei, nici ca faptul să nu fie răspândit, îndată ei cer ca deciziile să fie consfințite printr-un jurământ (pentru a nu fi părăsiți de către ceilalți, fiind început războiul) și ca steagurile de trupe să fie adunate. După aceasta, conform obiceiului lor, țin o ceremonie amplă (un ritual grav).

Fiind fixate între ei întrunirile în păduri și în locuri retrase, fruntașii galilor se tânguie de moartea lui Acconus și arată că întâmplarea aceasta se poate răsfrânge asupra lor. Ei remarcă șansa comună a Galiei, cer stăruitor tuturor politicienilor, cu promisiuni și avantaje, ca să facă începutul războiului și să ducă țara (Galia) de la primejduirea vieții la libertate. Mai înainte de orice, ei spun că trebuie să primeze rațiunea și nu divulgarea adunărilor lor clandestine, De asemenea, ei pretind ca ducele (conducătorul) Caesar să fie împiedicat să ajungă la armată sau să fie ucis. Acest fapt, împiedicarea lui Caesar de a ajunge la armată, ar fi ușor, pentru că nici legiunile nu ar îndrăzni, fiind absent imperatorul, să plece din tabăra de iarnă, nici imperatorul fără sprijin nu ar putea să ajungă la legiuni. În sfârșit, ei trebuie să accepte să se întreacă pe linia frontului și chiar să fie uciși, nu atât pentru a recupera gloria veche a luptelor și libertatea, cât mai ales să recupereze ceea ce a fost de la strămoșii lor.

(Va urma)

Galia fiind liniștită, Caesar, îndată ce orânduise, a plecat în Italia, pentru a judeca principiile. Acolo, a aflat despre uciderea lui Clodius, despre hotărârea Senatului luată mai decis, ca toți tinerii Italiei să depună jurământ în comun; a hotărât să se facă recrutare în toată provincia. Aceste fapte au fost transmise foarte iute. Galii înșiși, fiind de față, plăsmuiesc diverse lucruri prin zvonuri care reclamă ca el, marele Caesar, să fie reținut în Urbe și să nu poată veni la armată, din cauza tuturor disensiunilor. Fiind ațâțați de această ocazie, cei care deja regretau anterior că sunt supuși puterii poporului roman, au început să ia decizii în mod mai liber și mai îndrăzneț, în privința războiului: au fixat întruniri între ei în păduri și în locuri retrase. Principii Galiei se plângeau de moartea lui Acconus, arătând că această nenorocire poate să ajungă la ei.

(Va urma)