Oare ce a fost în sufletul lui Iisus, când și-a dat seama că Iuda, omul care l-a sărutat pe obraji, l-a trădat?

-Iisus știa ce-l așteaptă! îmi spune cineva.

-Nu, El nu știa, fiindcă despre viitor sau despre începutul și sfârșitul lumii susținea că numai Dumnezeu le cunoaște, având cheile veșniciei asupra Lui. În plus, pasajele din Biblie, dacă Iisus ar fi anticipat ce-L așteaptă, răstignirea și chinul morții, ar fi fost scrise altfel, nu s-ar fi bazat numai pe relatări. De exemplu, Iisus, care avea, deopotrivă, fire divină și umană, ar fi comentat, aproximativ în felul următor: „Iuda m-a trădat. În curând, vor veni la Mine autoritățile religioase etc. și Mă vor ridica, dar voi, discipolii Mei, nu vă întristați, datorită renașterii Mele eterne, care va fi făcută și pentru voi, pentru firea umană, pentru spiritele drepte, precum al lui Moise, care nu s-au ridicat în împărăția cerului, din cauza răului care a prins planeta ca într-o crustă”, ori El nu a menționat niciun amănunt despre ce avea să I se întâmple și, pe undeva, ar fi fost dator cu o vorbă de încurajare pentru acei oameni simpli, care Îi erau aproape și se uitau la El ca la un Dumnezeu, într-adevăr. Și li S-ar fi adresat, dacă ar fi știut ce Îl așteaptă.

Totuși, ce trebuie să fi fost în sufletul Lui, când a știut că omul de lângă El, Iuda, L-a trădat? Iisus avea și fire omenească și I-a fost la fel de greu, precum nouă, să o stăpânească. Nu a trăit indignarea, furia, revolta etc., sentimente firești pentru oricare dintre noi, deoarece acestea ar fi fost păcate. A fost resemnare? Atunci, este resemnarea o virtute și, astfel, spiritul mioritic, mit al resemnării, devine salutar?

-El a știut numai să ierte! îmi confirmă cineva, pe o rețea de comunicare.

Atunci, refugiul ființei în iertare ne asigură raiul?

-Probabil, doar credincioșii puternici vor răspunde cu „Da!”, continuă aceeași voce.

Dar Iisus Însuși în ce a crezut? fiindcă El desființase templele seculare. Se poate spune că Biserica Lui era în suflet și nu ar fi reușit să o întemeieze decât prin sacrificiu, al jumătății din El, natura omenească („Fiul Domnului și al Omului” – cum mai este numit în Noul Testament). Ofrandele erau în uz, însă un sacrificiu de sine nu se mai pomenise în istorii și pe acesta Iisus l-a efectuat, deși, conform canoanelor, un om fără păcate (nici în faptă, nici în gând – ceea ce este imposibil: o dată, te oțărăști pe cineva, care ți-a provocat o durere, și e de ajuns să pierzi raiul!) nu ar fi trebuit să moară. Trupul (fizic) I-a fost suprimat și nu era în limitele fizice tăria de a supraviețui crucificării. Moartea L-a traversat fizic, a trecut prin El, odată cu plaga de la suliță, dar nu a găsit motive să stăruie în acel trup fără păcat (pedeapsa păcatului e moartea, dar dacă nu păcătuiești?) și a fost înfrântă (gonită) de un corp omenesc, de către un Adam perfect (mașinăria inițială și vie inventată de Dumnezeu), ale cărui funcții vitale s-au revigorat cu duh divin.