Retragerea aureliană (271 – 275) a dus la un declin al provinciei.
Împăratul Aurelian a retras din Dacia armata și administrația și pe cetățenii mai înstăriți. Grosul populației a rămas. Deși a avut o victorie asupra geților, Aurelian a lăsat în mâinile acestora provincia, încheind o alianță.
(Va urma)
Traian a rămas în Dacia, pentru a se ocupa de organizarea stăpânirii.
Aproximativ cincisprezece corpuri de trupe romane erau constituite de daci, ai căror conducători au jucat un rol important, candidând pentru funcția supremă în imperiu.
Scenele de pe Columna lui Traian îi înfățișează pe daci, trecând înarmați și cu avutul lor, prin fața romanilor.
Potaisa și Apulum au reprezentat centre de asigurare a pazei de nord a teritoriilor ocupate.
Procesul de romanizare a fost de lungă durată.
Pliniu cel Tânăr a militat pentru romanizare, pentru eliberarea sclavilor și mulți dintre aceștia, înrolați în armata romană, deveneau cetățeni romani.
În anul 212, împăratul Caracalla decretează ca locuitorii Daciei să devină cetățeni romani, fapt care a avut ca urmare o dezvoltare necunoscută până atunci, a acestei provincii. Se intensifică exploatarea subsolului. Dacia cunoaște o înflorire pe plan cultural. Formele de civilizație romană pătrund masiv: se ridică foruri, temple, amfiteatre, terme. Se construiesc apeducte. Apar drumuri noi, modernizate.
(Va urma)
Hotărât să mă despart de mine însumi, de acela gravitând pe orbita utopiei, m-am imaginat într-o condiție nouă, de la al cărei punct înainte, nimic nu mai bătea cu problemele curente, de existență răstignită pe stinghiile rutinei, în aceeași obsesie, a dependenței fericirii mele de zâmbetul Afroditei.
Tristețile care bat dinspre lucruri, anunțând toamna, reușesc să preschimbe în galben culoarea orizontului.
Pomul a dat drumul unei păsări, de la piept. A trăit iluzia că va zbura, odată cu ea. Pare că înainte ar fi murmurat: „Am aripi!”. O parte dintre frunze s-a revoltat, amenințând cu plonjonul pe alei: „Să nu creadă pomul nostru adierilor!” - au pretextat. Altă parte (galbenă) s-a pierdut pe calea ideii că poate umbla pe străzi, braț la braț, cu persoanele și a aterizat pe o pălărie de paie, care a scuturat-o în odaie.
Îndrăgostiții au uitat, în discuțiile lor, luna aprinsă, până când aceasta a ars. Fumul a înnegrit trandafirii din brațele mele. Apostolul dă toga unui copil, să o primească drept premiu, pentru întreaga lui inocență. Cerul își ține, închisă în avioane, amiaza.
Vântul serii a zburat peste pajiște și a furat fărâma de fluturi, pe care a proiectat-o în odaie, pe când priveam fotografia miresei din ramă. Pomul ronțăia din pământul cu multe ruine antice, pentru a-și întări scoarța, pentru eternitate. O bucurie nevăzută vibra în seve, întrucât săgețile timpului se rupeau în trunchi. Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii pe creanga tinzând să migreze în lună, doar l-ar menține în loc, în mod perpetuu, deși povestea dinainte a fructului se putea afla din bumbi, dar, pe scoarță, urcau amintiri, purtate, în spate, de gângănii. Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă, în cortul de campanie, și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.
Pe cărările din lan, merge luna, în baston, întrebată de gospodar: -Nu ești sătulă să privești porumbul copt, care așteaptă mâinile culegătorului să-l scoată din păpușoi, mâine, începând cu zorile, până în seară? -Eu am întârziat în lan, tot pentru tine, ca să te văd și tu ai mereu ceva de reproșat!
Te sărut acum destul de mult, pentru nu a avea, mai târziu, impresia că ar mai fi fost loc pentru vreo mângâiere, în clipele întâlnirii. Orice revedere a noastră are o parte întunecată pentru tine, pe care încă nu o știu; o stăpânești cu istețul tău gând, însă inima îți suferă atât de intens! Bătaia ei dureroasă iese ca o toartă de goarnă, spunând urechilor (care aud) tristețea înfundată, ca într-un sac, în adânc... Hai! în poiană, să ne învârtim pe lângă femeile care au ales, astăzi, să coasă. Am haină, ieri achiziționată, și vreau să vezi cum îmi stă. Tămâioarele s-au înșirat... Se plimbă, din floare în floare, albina, până la ceasul cel mai întârziat.
Transpir, mergând pe stradă. Soarele nu mai are nicio însemnătate pentru mine, pentru că m-a prins oboseala. Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor s-a topit, odată cu zăpada. Strig la poartă, după un coleg de clasă. Ca niște bănuți de aur zornăie glasul gâștelor. -Hai să dansăm! aud o fetiță, ieșită, pe poarta deschisă, în stradă. Ca o petală îmi tremură în mână. Cu surda-i ureche, lipită de ață, un ac de cusut zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă. Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă, un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare, în timp ce o mâță, pe burlan, își executa numărul de acrobație, cu mare înverșunare.