O pasăre aterizează la robinetul din grădină. Bea câte un strop,

se uită în sus, văzând, în reflexia apei stătute

în jurul țevii, altceva decât îi oferă priveliștea frontală

și nu-i face față. Se aruncă, într-o zvâcnire neașteptată,

spre căpățâna albă a unei cepe și rupe câte un fulg

sau ceva potrivit să-i aranjeze burta.

Acum, în timp ce scriu,

alta are în plisc niscaiva iarbă mai uscată

și o duce în piersic, sus, în cuibul populat de pui.

Uite cine face tranziția de la preocupările mele,

de a transcrie imagini în pagini,

la ale celor alte vietăți, furnica în zi mare! în viteză,

își caută hrana… I se pare că este însăși macaraua

încercând să ridice umbra paharului meu de sifon.

O albină cade pe terasă, dând din piciorușe,

ca o mașinărie fără a fi dreasă,

pentru a-și recăpăta cel puțin echilibrul

și reușește, în cele din urmă, zborul să-l dobândească.

Dar omul de ce nu a recâștigat paradisul?

Ce nu a mâncat albina – din ceea ce i-a fost interzis -,

ce post a ținut,

de la ce păcat s-a abstras,

pentru a putea, din nou, să ajungă la posibilitatea de zbor,

unicul ei rai?

Este mai merituoasă decât un școlar de prim rang?