Vă jur, descendenți,

mărul acela ar fi căzut în iarba din paradis,

ca pieile șarpelui (care năpârlise, pe lângă noi,

în câteva rânduri)!

S-ar fi pierdut degeaba, precum raiul meu

pe acolo.

Primul fiu, care avea să dea țipăt pe un pământ pustiu,

l-am văzut răsfrânt în coaja mărului –

alt copil nu mai întrezărisem vreodată –

și m-a îndemnat, cu zâmbet, din leagănul de răsfrângeri,

să mușc din fruct.

Eva și-a presimțit pântecul împovărat.

Nu mai conta porunca.

Șarpele nu a fost decisiv cu nimic în hotărârea noastră.

Noi ne-am ales destinul

și ceea ce am pierdut nu a fost mai mult

decât prezența voastră.

Adio! mi-a spus umbra lui Adam.

O strig, o clipă în plus să mai stea,

ca pasărea în cuibul de primăvară.

Va căpăta vestmânt, o haină peste umbră

va cădea și eu o voi putea identifica.

Adio! ecoul a tresărit în cetini

și a doborât, dintre frunze, un glob sclipitor.

Cu brațele în aer, în timp ce s-a desprins de paradis,

l-am surprins pe înecatul Adam cu bucata de măr ce i-a rămas

în gât,

la ultima-i suflare în vestitul Eden.